Ești drăguț cu aprecierea subsemnatului
. Sunt destul de simplu, noi bărbații nu putem fi bănuiți de cine știe ce profunzime.
Pentru că uneori, da, sunt profund.
alteori însă, sunt proțâțe!

Protzatze e mai benefic decat protzap, da’ stii tu cum e, cand e sa ploua, toarna cu galeata in curtzile tuturor. Sigur ca da, antrenament, antrenament, sanatate si virtute ca de baut se mai gaseste…
Acu’ nu ca-s vreo suava mimoza neantrenata (in discutie), ca tu stii ca am latrat fara mila la propriul corp ani la rand, da’ vezi tu, dupa o vreme, chiar daca ramane catargul tzeapan si neinfricat, se mai slabesc straiurile, ca doar esti velist…

Bottom line, a propos de profund, este ca trageam si eu concluzia, mult inapoia altora mai destepti, ca fiecare moment al vietii este unic si pretios si trebuie trait ca atare fara regrete. Cat se poate, ca e firesc ca intr-o zi sa nu se mai poata.
Prin ‘82, cam dupa ce imi daduse binishor prima mustacioara, “tinere, nici un copac nu creste pana la cer”, imi repeta o baba simpatica din Bucuresti cu care mai barfeam fara rost in parc la Gradina Icoanei si am ajuns sa-i dau dreptate.
Colegul meu de clasa din generala si la vremea respectiva cel mai bun prieten, care a decedat brusc la mijlocul lunii trecute, fusese sportiv de performanta antrenat riguros, parasutist militar la TR, nici acum nu-i lipseau dinti sau fire de par, nu facuse burta, arata cu vreo 25 de ani mai tanar decat era. Vioi, bine legat, pana s-a urcat pe el din senin un ALS si in 6 luni a ajuns sa nu mai poata respira, digera, etc. Crezi ca ii mai trebuia antrenament? Da, moartea lui m-a marcat si fara a ma demoraliza, incerc, deocamdata fara succes, sa ma avant in fiecare dimineata in care ma trezesc ca fiind ultima.
Cu zambetul pe buze si barbia sus, noroc si salt inainte!
