Dunărea glaciară și vestitul ”Bere Grylls”

[Florio]

"Iar n-ai sa ma crezi,
Iar n-ai sa-ntelegi ce e cu mine.
Iar n-ai sa ma crezi,
Iar n-ai sa-ntelegi cum e mai bine."

Melodia de la Voltaj îmi zbârnâia prin minte, când căutam să le spun celor de acasă că plec două zile pe Dunăre. Anticipam un
"Unde să pleci pe gerul ăsta, nu vezi că-i iarnă?"
Răspunsul meu venind:
–Iarnă? "IAR N-AI sa ma crezi,
IAR N-AI sa-ntelegi ce e cu mine." 
E dor de ducă, de ieșit pe apă, deși am mai fost și în februarie, într-o tură de 30 km în amonte, pe o insulă din care apele ridicate ale Dunării, mai lăsaseră o creastă doar. Cât să punem corturile și să facem focul de supraviețuire și înveselire pe timp de noapte, la vin fiert și cântece.
Da, am mai ieșit și de Crăciun două zile, tot într-o tură asemănătoare. Dar nu e suficient.
-Tu ai văzut ce zice la televizor? E viscol, ninge! O să îngheți acolo!
-Cum Dumnezeu să îngheț? Mă tratez cu un șnaps! Alcoolul nu îngheață nici în termometre!

Oricum, familia mă știe, nu insistă. Doar se mai crucește câte un părinte.
După turele anterioare, când am tot luptat cu grătarele, decisesem ca acum să luăm numai meniu pe bază de ciuperci, orez, salate, fasole, nimic de carne! Unanim acceptat, meniul.
  Unanim adică și de către ceilalți doi cu care mă însoțesc iernile în astfel de ieșiri pe ape reci.  Ioan și Ramona. Să nu vă păcălească numele de fată, că nu ascunde slăbiciune. Ramona face caiac de performanță!

Acum, dacă am propus meniul, m-am apucat să-l execut tot eu. Pilaf cu ciuperci, salate de toate felurile, cu roșii, ridichi, o tavă de cartofi la cuptor cu copane... stai așa, copane? Păi nu ziceam fără carne? apare întrebarea.
      Ei, e fără carne, copanele sunt de pui! zic eu. În plus de asta, iau și murături. Ha!



Aprovizionarea a inclus multe, bagaj mai mare decât de obicei. Și nu spun asta întâmplător, o să vedeți de ce.
   La ora 5.45 eram în fața curții, dând zăpada, să aibă loc Ioan cu mașina. Totul pregătit în cel mai mic detaliu. Plan și execuție impecabile!
Drumul, un polei așezat pe strat de zăpadă, ca o glazură dementă care arată frumusețe și ascunde pericole. Oricum, parcurgând drumul sinuos de la Gostinu, prin localitatea încremenită, am ajuns pe dig și am oprit ușor lateral, pe o zăpadă virgină. Nu mai trecuse nimeni pe acolo. Brațul ce iese din Dunăre spre localitate, era înghețat tun, nici vorbă să punem caiacele acolo.
-Va trebui să le încărcăm și să le tragem până la intersecția cu Dunărea, unse e curentul mai puternic și n-a înghețat.
-O facem, ne ajută zăpada. Și o gură de Jagermeister!













Ehei, imediat ce am coborât din mașină, ne-au cam sticlit dinții. Friguleț! Adu Jagermeisterul!
O gură, două guri...la a treia parcă nici frigul nu mai era așa tare. Doar vârful urechilor mai simțea arsura gerului. Diferență mare față de București.
-Hei, pe zi ce trece caiacul meu devine tot mai încăpător! zic eu după ce închid hatch-urile în urma bagajelor, leg sacul impermeabil pe puntea din spate și chitara deasupra, ca să n-o ajungă valurile.
-Cum adică?
-Păi acum am avut cel mai mare bagaj dintotdeauna și a intrat tot! Ba a mai rămas și ceva spațiu! Experiența, frate. Cred că devin tot mai meseriaș, pe an ce trece!
   Gata, veselie, hai să ne înhămăm. Avem mai mult de o jumătate de kilometru de cărat caiacele, și ele sunt încărcate ca niște barje. Grele rău!
Iar ca totul să fie mai "distractiv" zăpada până sub genunchi adesea, mai ascundea ceva capcane, ca să facă mersul mai greoi. Greoi, dar măcar încălzește. Căci vântul bate tare și gerul pișcă.
Am ajuns în buza Dunării unde curentul face mereu anafoare ajutat și de fundul adânc, iar chiar la confluența cu canalul tronau două lebede, evident, grațioase. Gheața se oprea acolo, neavând curaj să se ia în piept cu curenții. Ne rămâne nouă plăcerea asta.
   Evident, copchilul din mine a preferat să coboare panta, călare pe caiac, așa, ca pe o sanie. Plus chiuiala aferentă.






















   
   

[Florio]

Odată instalați în caiace am luat vântul în freză,  iar valurile cumva oblic. Dunărea chiar ridica ceva val, chiar și aici în adăpostul insulei din față.    
Senzația ieșitului pe apă la nivelul ei, este una care face din caiac o ambarcațiune cu trăiri unice. Un val de jumătate de metru e o provocare. Dacă se și sparge, devine o provocare interesantă. Dacă te și udă, devine una periculoasă. Pe frigul ăsta, în 10 minute intri în hipotermie, în 15 minute ești pa.
Pentru a traversa spre insula din față, am luat ușor altă direcție decât prietenii mei, care dețin caiace mai performante. Eu unul am învățat să nu mă iau în piept cu natura, ci să merg cu vântul și cu valul. Așadar am evitat să am valurile din laterală și le-am abordat ușor oblic, încălecându-le. Astfel am și mers foarte repede, făcând surf pe creasta câte unui val, până trecea pe sub mine, depășindu-mă. Imediat ce trecea de cockpit spre față, se spărgea adesea și îmi inunda puntea scufundând prova în apă.
Senzație!











Mă opresc puțin, scot aparatul și îmi fotografiez prietenii cum mă ajung din urmă. Ioan zice:
-Hai să intrăm pe canalul din următoarea insulă. E insulă bulgărească, dar nu stă nici mama frontierei să ne întrebe de sănătate pe vremea asta.
   Corect.
   Malurile poartă urma gerurilor și a apelor mai ridicate din ultimele zile. Cruste întregi de gheață bordează în lung, trunchiurile culcate, malurile, rădăcinile imerse... dar totul este suspendat la 30 de centimetri deasupra Dunării. O senzație interesantă, de planuri paralele.
Un alt efect al vremii reci și valurilor, este dat de miile de crenguțe ce ating apa atârnând din copacii de pe maluri. Ele, crenguțele abia se văd, dar capetele lor dinspre apă, au câte o sferă de gheață, ca un cristal mare. Iar zone întregi arată exact precum candelabrele cu cristaluri, unduindu-și podoaba asta de mii de sfere lucind în lumina zilei. Aur curat pentru un fotograf de natură!
Tot atunci, ca la comandă, a ieșit și soarele din plafonul tern de nori. Ne-am folosit de asta să facem un popas de testat Jagermeister versus țuica strămoșească.
























   

[Florio]

După ce am depășit cea de-a doua insulă, urma o porțiune deschisă către ultimul ostrov din traseu, pe care vom și campa. Aici s-a mai întărit vântul, profitând de deschiderea mare. Din nou, am luat un unghi favorabil și am început dansul de surf pe valuri. Solicitant, plăcut dar și util: după 15 minute, uitându-mă către prietenii mei, i-am văzut mult în urmă. Păi numai bine, profit să le fac un set de poze, cât timp se apropie.
   Frumos. Acum se apropie malul cu popasul, dar să vedem cum facem acostarea. Valurile vin până-n mal, unul după altul,  acolo fiind și pericolul să ne umple caiacele chiar la debarcare. Nu zici că deși pe mijlocul Dunării am stat uscat, aici la mal tot s-a găsit o creastă de val să-mi intre în cockpit? Da, exact după ce am ieșit din caiac.
Numai bine cât să-mi bage 1-2 litri de apă, care să-mi ude fleașcă geaca de vânt-ploaie, care era așezată în spatele scaunului. Bine că nu mi-a udat geanta cu aparatul foto.







   Cerul se mai luminase, vântul pe mal era ceva mai domolit de copacii de țărm, din vechea noastră tabără nu se mai vedea nimic: totul era sub un strat gros de zăpadă.
   După ce am ridicat caiacele peste rambleul malului, am pus o lopată în funcțiune, să găsesc vechea vatră a focului. Și am găsit-o nu numai pe ea ci și 4 butuci groși, pe care mi-am amintit că i-am tăiat dățile trecute, pentru a ne servi de canapele în jurul focului.
Dunărea aduce primăvara trunchiuri care ne servesc tot timpul anului, ba de lemne de foc, ba de masă, ba de scaune.
-Ne punem corturile? Întreabă Ioan.
-Nu acum, avem timp. Acum adunăm lemne  și facem repede un foc, să încălzim mâncarea. Înainte de toate, un gât de șnaps, pentru chef de muncă!
Nu vă închipuiți ce fain s-a așezat ceaunul peste jarul încins, al focului ațâțat de vânticel. Mâncarea de ciupercuțe, pilaful, salatele, apoi cartofii la cuptor și copănelele însoțite de castraveciori murați producție proprie... Toate astea au fost scăldate în merlot, tot producție proprie, iar la final am făcut o baie de soare, întinși pe caiace. Viață!
   Surprins, am observat acasă că acele minute state la soarele hibernal, m-au bronzat suficient cât să-mi lase urme vizibile pe față.   
   Veni și momentul în care soarele s-a dus către orizont, slăbind tot mai mult, pe măsură ce frigul revenea mai puternic minut după minut. La fel se întărea și vântul, spre asfințit.
-Ei, zicem noi, acum ne punem corturile. iar mai apoi începem programul de seară, că doar de aia am adus și chitara.
Fac doi pași spre  caiac și ....mă lovește un gând! N-am cort?! De acasă îl pregătisem sigur, dar aici nu-mi amintesc să-l fi înghesuit în caiac. Le zic gluma asta prietenilor mei, care rămân mască.
-Eu n-aș crede că am cortul la mine.
-Pe bune?!?
-Dacă nu-mi amintesc să-l fi dat jos din masină. Când am aranjat caiacul am văzut folia de pus sub cort. Dar cortul nu.
Verific și mă apucă râsul. N-aveam cort! Ioan era siderat. Împrejurările nu prea arată soluții pe vremea asta.
-Florio, dormi cu noi în cort.
-Nu se poate Ionuț, nu mi-am adus cort, mă descurc cu ce am.
-Păi cum să dormi în zăpadă?
-Uite așa, mă descurc cu ce am. Am folia asta. Măcar nu mă ud.
Cred că m-au luat de nebun, dar i-am asigurat că dacă e cazul, apelez la ei. I-am asigurat ca să închei subiectul, fiindcă oricum nu era realizabil să intrăm 3 oameni cu echipament de iarnă, într-un cort de două persoane.
   Oricum, am găsit un loc lângă un copac, am bătătorit zăpada că era prea mare și am spânzurat folia  mea, în două, de ramurile de jos ale copăcelului. Partea de sus și o laterală , le-am răsucit ca să nu intre zăpada, că între timp se pornise și o ninsoare cu bob dur, o măzăriche care sărea din noi ca sâmburele din lubeniță.
Și m-am învelit în folie, așa, de-o probă. Jos, izoprenul de 1 cm nu mă putea izola de radiația rece a zăpezii. Dar de-o noapte oi rezista eu. Voi fi vestitul "Bere Grylls", care supraviețuiește în orice condiții, fără să fiu nevoit să mănânc gândaci!
Și apoi am plecat la foc, să scot chitara din husă, că vinul deja fierbea în ceaun. 








Proba crisalidei: subsemnatul băgat la folie, în chip de urs la hibernare:

[DoiNomazi]

Frumos... excelent! Pure music to my ears... felicitari! Zau, daca imi gasesc alte cuvinte potrivite... sunt fleasca de invidie, da' invidie pozitiva, combinata cu admiratie, din categoria, vreau si eu!...

Bravo!

[Florio]

Frumos... excelent! Pure music to my ears... felicitari! Zau, daca imi gasesc alte cuvinte potrivite... sunt fleasca de invidie, da' invidie pozitiva, combinata cu admiratie, din categoria, vreau si eu!...

Bravo!

Grumpy, față de ce expediții ați făcut voi, asta e Disneyland .
Dar un Disneyland la îndemână ca distanță și mai tensionant ca nebunii. Știi cum e, cînd n-are omul de lucru, își face singur
Dincolo de asta, părțile serioase sunt serioase: apa rece e la fel de periculoasă în orice parte a lumii ne-am duce, așa că o privim cu respect. La fel, curenții, vântul, valul.

[Florio]

Oricum, a doua zi dimineață a fost ceva de filme! Noaptea m-am culcat cu lucrurile care se puteau congela, lângă mine. În primul rând apa.
Surpriza dimineții însă a fost mare . Povestesc imediat ce am timp

[gvincentiu]

Fratele meu, excelent! Nimic mai frumos...

[Florio]

Seara a început să se întețească vântul și să cadă o ninsoare rară, mai mult gheață. Desigur, aveam foc, dar lemnele sunt atât de îmbibate și glazurate cu gheață, încât  cea mai mare parte din energia arderii unora, e folosită pentru evaporarea apei din celelalte. Căldură nu prea se simte, dar avem lumină.
Cu mâinile întinse la foc și cu mirare în glas:
-Băi! Ăsta e singurul foc din lume, care degajă frig!!! Uite aici. Vine frig!
Râsul dracului!
Expresia e una consacrată, o să povestesc altă dată despre asta.
Oricum, când bate vântul, e greu să găsești distanța la care focul încălzește: ba e prea rece și te apropii, ba cu 5 cm mai în față, te arde.
Dar astea sunt detalii fără importanță. Am pus de un chef ca să încălzim atmosfera și altfel decât cu foc. Și ne-a ținut cântecul, până la miezul nopții, când se mai auzeau șacalii urlând ba pe malul românesc, ba pe malul bulgăresc. Frig tataie, frig și foame la șacali! La noi, belșug și vin fiert .
Ok,  e cazul să mă culc. Merg să mă fac covrig în zăpadă, ca un șacal. Am folie, mă doare-n cot. Dacă merge, data viitoare ridic ștacheta, nu mai iau cort, nu mai iau nici folie. Vin cu o pungă de Mega Image, cred că e suficient!
Prietenii mei, grijulii, mi-au dat o salteluță din acelea subțiri, de campare. dar 2-3 cm de aer între zăpadă și subsemnatul, înseamnă ceva! Mult mai bine decât izoprenul de 1 cm.
   Umflu salteluța, mă bag la folie, sac de dormit, gata!
Dar să fiu prevăzător, am luat lângă mine, lucrurile care pot îngheța: sticla cu apă, cea cu lapte, roșiile și ridichile. Am lăsat bocancii afară, băgați în caiac (și așa se udaseră de la zăpadă).
   Noaptea cam vuia vântul. La un moment dat am crezut că mă amușină mistreții, campasem destul de aproape de poteca lor. Dar erau rafalele care mișcau cu zgomot ciudat, folia înghețată.   
   M-am trezit de câteva ori în acea noapte: ba îmi pica zăpadă pe față (tot vântul tare, mi-a mai despăturit folia-ntr-un loc), ba se desumfla salteluța în mod regulat, cert e că dimineața eram sănătos-voinic și-aș mai fi stat acolo dacă aș fi avut vezica mai încăpătoare. Dar nu.
M-am sculat cu noaptea-n cap, pe la cântatul șacalilor. La 5.30 eram afară, cu gândul la o cafea fierbinte! Dar prima dată să reactivez vatra, că-i la fel de vital. Imediat, un vas pe primus, pentru cafeaua de dimineață, iau sticla de apă ținută noaptea lângă mine și torn!
Torn, și-n cratiță cad niște așchii de gheață care fac un mușuroi.
Ce?!?
Mă uit la sticlă, o scutur mirat și în 3 secunde, sub ochii mei, se albește făcându-se gheață. Toată!
Băi, ești nebun? Mă uit la mușuroiul din cratiță, acum na, am băut și cafea. Ce mai facem?
Pun sticla la dezghețat lângă foc, și cu o bănuială scot celelalte acareturi ținute noaptea la cald,  lângă sufletul meu: ridichile erau bocnă, crustă lucioasă de gheață și înflorituri albe ca la congelator. Roșiile nu erau congelate, doar sucul dinăuntru avea așchii de gheață.
   A început o zi interesantă. Pentru încălzit abordez o metodă sigură: mă duc să tai lemne!
Astfel, cred că prietenii mei s-au trezit de la toporul cu care făceam minuni printre trunchiurile semi-uscate găsite în pădure. Un foc bun interior, care va genera un foc masiv în vatră
Urmează o zi de padelat în amonte, iar valurile se anunță a fi "la înălțime", dacă ne luăm după vântul prezent pe Dunăre.

[pauli]

tot respectul pentru ce faceti!

[pelicanul]

Foarte mishto, dar cam racoare pentru mine! Cred ca mi-ar fi inghetat "gherutzele"! 

Tocmai cind vroiam sa-l compar pe Ioan cu Statuia Libertatii, au disparut pozele de la postarea de azi. Dimineata la 8 se vedeau!.

[Florio]

tot respectul pentru ce faceti!

E de mare plăcere, Paul . Nu pot sta acasă până se încălzesc apele

[Florio]

Foarte mishto, dar cam racoare pentru mine! Cred ca mi-ar fi inghetat "gherutzele"! 

Tocmai cind vroiam sa-l compar pe Ioan cu Statuia Libertatii, au disparut pozele de la postarea de azi. Dimineata la 8 se vedeau!.

Îți e răcoare fiindcă nu știi să haiducești . Țuica aia de caise e calorifer în aer liber! dar nu cred că mai ai din ea.
Pelicane, te-ai făcut corsar de Marea Egee, însă nu trebuie să uiți datina carpatică, măi tată!