Nu faceti ca mine :)

[Vali]

Am scris aceasta poveste pe tren, si am apucat s-o postez in Vaslui, cand am dat din nou de netul mobil de la RDS.

Din ciclul "nu faceti ca mine, decat partial ", pun aici povestea unei mini-aventuri pe care am facut-o in noiembrie 2008, pentru a trage cateva concluzii despre ce sa evitam cand plecam pe ape, in asa fel incat iesirile noastre sa fie prilejuri de bucurie, nu de stres si injuraturi .

In vara lui 2008 m-am dat de cateva ori cu barca bunului meu amic din Ciuc - Bogdan judele, o mica bijuterie englezeasca pe nume Alacrity 19. Barca era stationata la Sf. Gheorghe, si deci era foarte usor de iesit pe mare sau pe Dunare cu vele, mai ales ca in zona ziua bate o briza numai buna de mers in foarfeca pe Dunare. Cu acea ocazie pur si simplu m-am indragostit de micul velier, care in ciuda celor 2 derivoare (care-i dadeau o suprafata udata destul de mare si implicit viteza redusa), iti dadea o senzatie de siguranta si confort rar intalnite chiar la barci mult mai mari (derivoarele se comportau ca niste chile de ruliu, barca fiind foarte stabila). Avand barca mea (inca) in reparatii, turele cu vele cu Alacrity in zona de varsare a Dunarii erau binevenite, mai ales ca nu ma omor dupa zgariat apa cu Lagune sau salupe, iar litoralul il evit cat pot, din cauza densitatii prea mari de manele/cap de turist romanas.

In octombrie ma suna Bogdan: "braconierule, hai sa facem intr-un fel sa aducem barca din balta, ca de fiecare data cand ajung acolo mai gasesc ceva lipsa, in ciuda banilor pe care-i dau lipoveanului care are grija de ea". Eu parca atata asteptam, i-am zis imediat "hai ca fug eu dupa ea", deci dupa o saptamana eram la Sfantu cu Yamaha de 9,9 a lui Bogdan, echipat si pregatit sa urc cu barca pana la Galati. In mintea mea deja se construise scenariul plimbarii, si abia asteptam sa ma bucur de serenitatea si culorile toamnei in Delta, leganat de vele, fara zgomot de motor sau pescari zgomotosi si betivani in jur . Ii spusesem si lui Mihai daca vrea sa mergem in gashca sa aducem barca, el a fost foarte entuziasmat, fiindca fata de mine era chiar mai pofticios sa se dea cu vele, insa din pacate pentru amandoi n-a putut sa-si sincronizeze programul, astfel ca mai tarziu s-a dovedit neinspirata optiunea de a pleca singur, in prag de iarna, cu o barca nepregatita, intr-un interval foarte scurt de vreme buna.

Ca de obicei, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din balta, dupa cum se va vedea. Cum am ajuns, la inventarul barcii am constatat lipsa fungilor, o treaba care din start imi reteza cheful de vele, mai ales ca nu prea  aveam nici timp, nici chef si nici ajutoare sa cobor catargul, sa caut parama potrivita pentru fungi si sa o trec peste raiurile din varful catargului. Culmea e ca ghilanul care le furase nici macar nu se obosise sa le desfasoare de pe tacheti, ci le taiase exact de deasupra lor. Cand l-am intrebat pe lipovean, mi-a spus "ce domne, doar n-am sa stau 24 de ore calare pe barca voastra".

In plus, barca fusese lasata intr-un mare hal de dezordine, dupa ce niste amici ai lui Bogdan au luat-o sa se dea pe mare, cu gandul sa ajunga la insula Serpilor (se vede ca n-au citit cartea lui Paul Butusina si ce a patit acesta acolo ). Asa ca deja timpul pe care mi-l alocasem, vreo 2 zile de vreme buna, a fost partial irosit de punerea la punct a barcii, constatand inclusiv lipsa unor chestii importante precum fungile sau ancora.

Am pornit deci dupa pranz la motor spre amonte, avandu-l agatat si pe lipoveanul care avusese grija de barca, care nu m-a lasat pana nu l-am luat si pe el la remorca bord in bord, ca sa economiseasca benzina cand se arunca la toana. Interesant a fost ca in timp ce mergeam noi pe Dunare, gagiul dadea sculele la mana, iar dintr-o data a aparut la camana o codula tricolora exact de tipul celei folosite la fungile barcii lui Bogdan . Eu il intreb "ba, aia nu-i codula lu' Bogdan??", la care deltoidul imi spune "pai daca n-am gasit codula, ce era sa fac, doar stii si tu ce rau e sa n-ai codula de camana, ca doar si tu ai pescuit la ave". Ce era sa mai spun, am tacut si l-am lasat sa se arunce la toana, dupa care am plecat de nebun spre gura Erenciuc, fiindu-mi totusi ciuda ca nu puteam merge cu vele, vremea fiind perfecta pentru asa ceva, cu un vant de sud care m-ar fi purtat la travers ca in povesti.

La un moment dat vad eu departe ceva care semana a velier, si bineinteles ca iau "cap compas" pe respectiva aparitie . Cum m-am apropiat, mi-am dat seama ca era vorba de o barca "velier tip 2" facuta la Bratesul Galati, care ulterior am aflat ca era amenajata exclusiv cu un inboard Ruggerini. La bord 2 pescari in varsta, tacticosi, care mi se pareau cunoscuti. Pana sa-i intreb eu ceva, aud la un moment dat "ba, nici aici nu scap di tini?", dupa care il vad pe fostul meu coleg de munca, de la PRAM din combinat, nea Bogatu din Tulucesti . Eu - "sa traiti dom' inginer, n-aveti pentru ce ", dupa care incep sa ma bag in seama cu ei. Celalalt pescar era nea Colea din Galati, pe care il stiam din vedere, fiind prieten bun cu nashul meu.
La un moment dat nea Bogatu spune "ai vazut ba Viorele ca ma cunoaste toata lumea?" la care nea Colea ii spune "eu zic mersi ca nu ne-am luat bataie ca ti cunoasti pi tini lumea ". Am stat noi si am sporovait de barci, navigatie si pescuit, ei au vrut sa ma "cinsteasca", da' eu betmen, nu domne ca sunt singur si am drum lung de facut, daca ma cuibaream la mal era altceva etc.

Mi-am continuat deci drumul la motor spre Mahmudia si Tulcea, observand totusi in timp ca barca e parca din ce in ce mai lenta. M-am uitat la motor, acesta se invartea rotund, la aceeasi turatie, insa barca era in plus si ceva mai apupata. Aproape de Gura Dunavat am zis sa fac o pauza sa mai discut cu omul de pe Decebal, cu care ma imprietenisem cand venisem. Cand am dat sa cobor in cabina, oroare, barca era plina de apa pana aproape de nivelul cusetelor! Prima reactie a fost ca am gaura de apa undeva, insa imediat mi-am dat seama ca barca a luat apa putin cate putin, de-a lungul intregului drum pana la Gura Dunavat, si din cauza asta mi se parea ca devine din ce in ce mai lenta si mai apupata.

Prima chestie pe care am facut-o a fost sa caut o caldare-ceva ca sa dau apa afara, am gasit la cineva de pe una din barcile din zona o galeata de var lavabil, cu care am inceput sa dau apa afara, scotand vreo 20 de caldari, apoi am "uscat" santina la burete. Dupa care am inspectat toata santina, negasind vreo sursa pe unde sa se infiltreze apa . Stiam foarte bine configuratia operei vii, fiindca in vara slefuisem corpul si il dadusem cu antivegetativa, asa ca ma intrebam pe unde o fi intrat atata apa. Pe la derivoare, singura sursa posibila, totul era in regula, iar vechile autovidari ale cockpitului, cu furtune incrucisate, in stil englezesc, fusesera demult obturate sanatos. In acel moment am zis sa ma uit la autovidarea actuala, aflata putin deasupra liniei de plutire pe oglinda, treaba romaneasca manufacturata de cineva afon la barci, dupa cum se va vedea.

Bineinteles ca pe acolo intra apa, ansamblul fiind o teava de pvc care strapungea oglinda, etansata grosier cu silicon, care silicon bineinteles ca crapase pe toata circumferinta. Din cauza asta, cand guvernam barca direct din maneta motorului, stand pe parapetul din fata oglinzii, pe acolo intra apa in barca de la siajul creat de motorul de 9,9 cai, tunat in Ungaria sa scoata 15 cai. Pe masura ce se aduna apa in barca, se strangea in jumatatea pupa a santinei, barca apupandu-se din ce in ce mai mult, si avansand din ce in ce mai greu.

Am stat eu stramb si am chibzuit drept, afara deja amurgea, si am zis sa ajung macar pana la Mahmudia la nea Nicu pontonieru', unde poate gasesc o solutie sa etansez autovidarea improvizata, care de fapt ar fi trebuit sa fie facuta cu un through-hull sanatos cu garnituri de cauciuc, racordat flexibil la priza de apa de pe fundul cockpitului.

Am ajuns la nea Nicu de la gara fluviala Mahmudia, care tocmai pregatea o fenomenala saramura de somotei , am stat la masa, am povestit, am ras si am glumit, dupa care nea nicu mi-a zis "baga-te in cuseta pontonului dinspre aval". Eu betmen, cum nea Nicu, mie-mi place pe barca, acolo am sa soilesc. Am tras deci la aghioase pe barca, simtindu-ma ca in sanul lui Avram, fericit ca apa nu udase buretele cusetelor. Afara era o vreme minunata, cald ca in septembrie, insa din cazua asta si tantarii isi cam faceau de cap, in ciuda toamnei tarzii, asa ca a trebuit sa dorm cu capacul cabinei tras. Cam asta a fost prima si ultima parte placuta a mini-aventurii .

VA URMA

[CrocodiluDiluDilu]

Care e urmatoarea gara?

[Vali]

Salut Kirule, uite ca am ajuns la Dej , dar mai am de scris, fiindca trenul asta din Iasi pana aici am aflat ca se numeste "trenul Moartea"  , asa ca mai bine debarc la Cluj intr-o ora si ceva, si continui povestea. Da nu-i asa ca e mai interesant sa vanezi garile, si brigada sa stea in stand-by ? Cu ocazia asta am testat si netul mobil RDS pe traseul "trenului Moartea", singura zona unde am avut cat de cat acoperire constanta fiind Campulung-Vatra Dornei..

[Florio]

Afara era o vreme minunata, cald ca in septembrie, insa din cazua asta si tantarii isi cam faceau de cap, in ciuda toamnei tarzii, asa ca a trebuit sa dorm cu capacul cabinei tras. Cam asta a fost prima si ultima parte placuta a mini-aventurii .

VA URMA

Ho,ho,ho,..   ultima fraza spune multe, anuntand si mai multe ! 
Cred ca fac un copy/paste la povestile braconierului, sa bat la usa unei edituri, ca omu' asta merita sustinut de-o editie ! Macar la "carticica de buzunar" , sa-i cunoastem aventurile .

[Vali]

Salutare din nou, afara deja a inceput sa miroasa timid a toamna, ceea ce ma face sa rememorez unele din cele mai frumoase timpuri, cand universul se rezuma la o flota de barcaze de navod raspandite pe intinderea apei, populate cu personaje care mai de care mai pitoresti . Intotdeauna sfarsitul verii a fost marcat de reintalnirea cu apele, prin participarea la pescuitul la navod, care se intindea de-a lungul intregii toamne, pana dadeau zapezile. Exact acele senzatii de limpezime si serenitate in mijlocul apelor toamna cautam sa le regasesc in noiembrie 2008, degustand maretia fluviului la bordul unei barci mici si silentioase (asta daca as fi putut ridica velele .

Dimineata urmatoare in Mahmudia m-am trezit ca un nou nascut, plin de vitalitatea pe care ti-o da racoarea placuta a unei dimineti de toamna in mijlocul apelor. Am facut ca de obicei o baie la bustul gol, dupa care m-am pus pe treaba sa incerc sa remediez etansarea scurgerii autovidoare. Din pacate, accesul era dificil, pe oglinda la 5 cm de nivelul apei, ceea ce facea imposibila vreo reparatie dinspre exterior, totul fiind permanent ud. Nu aveam deci cum folosi nici fibra cu rasina, nici poxilina, nici tigania de silicon. Asa ca am incercat sa etansez cu niste câlti, pe care i-am fortat sa intre in locasul respectiv, fara prea mari rezultate dupa cum se va vedea. Asta din cauza ca racordul autovidarii nu era flexibil, si cand paseai in cockpit, se misca teava inclusiv la iesirea prin oglinda, slabind etansarea cu calti.

Mi-am luat la revedere de la nea Nicu pontonieru', care mi-a furnizat o informatie interesanta: in jurul pranzului trebuia sa plece din Tulcea remorcherul Holbina spre amonte (Isaccea-Galati-Braila). Era o treaba excelenta daca as fi putut sa ma leg si eu de remorcher, si sa fac drumul pana acasa fara sa mai umplu permanent barca de apa, prin marsul apupat la motor. Am luat-o deci la motor incet-incet spre amonte, in mijlocul unui peisaj de basm: Dunarea era neteda ca oglinda, iar aburii diminetii se ridicau incet, mangaiati de un soare care anunta una din acele superbe zile de toamna, nci prea calda, nici prea rece, numai potrivita de brazdat apele batranului fluviu, in care se oglindeau culorile fascinante ale toamnei tarzii. De cateva ori m-am pus cu derivoarele pe uscat, constatand totusi ca barca se despotmoleste relativ usor daca e aprovata (cand ma impingeam cu cangea din prova).

Ma gandeam deja cu ingrijorare ca prognoza anuntase ca asta era ultima zi cu vreme buna, dupa care urma o racire serioasa a vremii, cu umezeala, vant, frig si tot tacamul. Deci daca nu-mi iesea afacerea cu Holbina, trebuia sa iau in piept vremea dezlantuita, din cauza barcii neetanse fiind deja in intarziere fata de programul initial, in care imi propusesem o zi Sf. Gheorghe-Tulcea si inca o zi Tulcea-Galati.

Undeva in aval de Tulcea m-am legat la niste barje trase la malul sudic al bratului omonim, dupa care am scos iar cateva zeci de caldari de apa din barca, constatand ca parca se aduna si mai multa apa. Din pacate nu aveam nici o solutie de a face o reparatie serioasa, barca avea pescaj mare din cauza celor 2 derivoare si deci nu se putea trage cu oglinda la mal, iar pentru a avea acces prin interiorul barcii, trebuia demontata toata structura barcii de sub cockpit, treaba imposibila in conditiile date.

Am continuat spre amonte si deja in jurul orei 13 am gasit pana la urma Holbina, al carui capitan mi-a spus ca urmau sa plece imediat ce le intrau niste bani intr-un anume cont bancar, dar nu se stia cand se va intampla asta. Asa ca am luat-o eu la pas prin Tulcea, la plimbare si diverse cumparaturi, asteptand telefonul capitanului, care era unul din acei oameni de aur ai apelor, cum rar intalnesti printre romanii de uscat. Timpul trecea si telefonul nu mai suna, asa ca ma gandeam daca am facut o alegere buna ca m-am oprit la Tulcea sa astept un "ia-ma nene" nesigur. Intr-un final, in jurul orei 4 dupa amiaza, capitanul mi-a comunicat cu regret ca nu mai plecau, dar mi-a spus sa raman pana dimineata legat la remorcher, si in plus m-a invitat sa mancam impreuna, iar eu am pus si bautura, daca tot nu mai plecam in seara aia .

Adevarul e ca nu aveam ce face, daca as fi plecat la acea ora, nu puteam ajunge decat cel mult la Patlageanca (Ceatalul Chilia), fiindca de acolo pana la Isaccea Dunarea era complet pustie din ceea ce stiam, iar ancora nu aveam, si chiar de as fi avut-o, nu m-as fi riscat sa stau la ancora singur noaptea in mijlocul Dunarii. Am luat legatura cu Bogdan, i-am explicat situatia, ca urma vremea rea, si am cautat impreuna sa gasim alternative de a aduce barca in siguranta la Galati, fara succes insa. Un transport rutier pe un peridoc inchiriat de la vreo firma presupunea cheltuieli uriase, plus macara si loc de manevra, din cauza derivoarelor, care nu permiteau urcarea barcii pe peridoc direct din apa (ar fi trebuit un peridoc special pentru asta, din pacate indisponibil). In acea seara, in ciuda vremii minunate, am adormit foarte greu, gandindu-ma cu infrigurare cum sa procedez, stiind ca urmeaza vremea rea, sunt singur, nu sunt echipat suficient, iar barca face apa din belsug. Nici nu aveam cum sa las barca in Tulcea, nu stiam pe nimeni de incredere, iar perspectiva de a o gasi complet vandalizata era foarte probabila, avand in vedere ce personaje misuna prin portul dobrogean.

Dimineata m-a intampinat cu un cer plumburiu si un aer rece si taios, de parca batranul fluviu imi spunea "amice, sa te vedem noi de-acum incolo, pana acum ai belferit, stai sa vezi tu de-acum ce-mi poate mie pielea ". Am plecat cat am putut de devreme, dupa o noapte in care nu m-am odihnit suficient, urcand serpentinele bratului Tulcea din amontele orasului, simtind in unele locuri mai expuse taria vantului feroce de est de pe Dunare, pe care-l stiam bine din vremurile cand pescuiam la setci si ave. Am urcat pe langa malul nordic pana la Patlageanca, unde dintr-o data mi s-a deschis larg in fata imensitatea fluviului din amontele Ceatalului Chilia, intr-o stare de tumult cum foarte rar vazusem pana atunci. Vantul extrem de rece de est batea exact de-a lungul Dunarii, iar in combinatie cu curentul puternic al apei din sens opus, forma niste valuri incredibil de mari pentru Dunare.

In acel moment mi-am adus aminte ca mai am o saula subtire peste un rai de la capelatura catargului, asa ca m-am gandit "ce-ar fi sa ridic macar focul cu ajutorul saulei, avand in vedere ca am vant portant?" Treaba asta presupunea insa sa montez si carma la locul ei, care carma era in cabina, unde o pusesem din cauza ca oricum nu aveam fungi, iar de guvernat guvernam exclusiv din motor. Am pus eu destul de greu carma la locul ei, din cauza unei balamale rupte si apoi carpite de personajele care in vara luasera cap compas Insula Serpilor, lasand apoi barca intr-o stare deplorabila fata de cum o stiam eu. Am ridicat deci focul, constatand ca ne miscam (eu si barca) destul de bine, iar moralul reincepuse sa fie la cote ridicate. Ca de obicei, cand totul era cam prea frumos ca sa fie adevarat, din cauza valurilor mari din pupa care solicitau carma, balamaua cu belea s-a rupt definitiv, punandu-ma in imposibilitate de a guverna, si chiar stransul focului a devenit o intreaga aventura, de unul sigur si fara guvernare. Am scos deci carma si am pus-o in cabina, gandindu-ma cu inima stransa ca iar va trebui sa merg la motor cu barca apupata, care urma sa se umple iar de apa.

Am pornit deci motorul si mi-am continuat drumul pe o Dunare incredibil de agitata si complet pustie - pe maluri si pe apa, pe toti cei vreo 30 de km care ma desparteau de Isaccea, fapt care ar fi dat oricui fiori reci. Stiam ca urma ca barca sa ia din nou apa din belsug, si ma gandeam ca am sa trag undeva la mal sa o scot cu caldarea.

Imediat ce am pornit la motor, mi-am dat seama de un lucru neplacut: din cauza vantului exact din pupa, si a formei de tip "slope" a oglinzii, tot gazul de esapament imi venea in fata si-l respiram. Am incercat eu diferite artificii si pozitii laterale, dar tot inspiram gaz de esapament. Am zis "lasa ca mai fac pauze", si mi-am continuat drumul. Experienta atator ani in siderurgie m-a facut totusi sa-mi dau seama ca ma gazam incet-incet cu monoxid de carbon, iar in momentul cand mi-am dat seama ca incep sa fiu afectat mai serios, avand ameteli si dezorientarea specifica, am zis sa trag la mal, cu ocazia asta incercand sa scot si apa din barca. Am intors deci spre malul sudic, mergand la motor cam la 45 de grade fata de mal, pe unele din cele mai mari valuri pe care le vazusem pe Dunare. Cand mai aveam cam 80 de metri de mal, intr-un gol de val am auzit deodata un "trosc" puternic, barca s-a pus pe uscat, s-a intors travers pe val, si a inceput sa ia toate valurile din lateral, care se spargeau de barca ca de un dig de stabilopozi. In cateva secunde eram ud fleasca, am oprit imediat motorul si am fugit la prova, sa despotmolesc barca, fiind udat permanent de valurile care nu se mai unduiau dupa formele marine ale barcii, ci se spargeau de ea ca de un obstacol fix ce era. Amplitudinea valurilor mai ridica barca cateodata, dar o si lovea si mai tare cu derivoarele de fund, astfel ca despotmolitul urma sa fie o munca grea si epuizanta.

Cand am reusit in sfarsit sa pun din nou barca in stare de plutire, eram in urmatoarele conditii: singur, cu telefonul complet descarcat, ud pana la piele de la brau in jos si dardaind de frig, epuizat de efort, foarte ametit si dezorientat de la monoxidul de carbon care acum isi facea efectul maxim. In  plus, fara posibilitatea de a-mi continua drumul la motor spre amonte, din cauza emisiilor de esapament de la care ma gazam, si fara optiunea de a ma intoarce din drum, neavand unde sa las barca in siguranta, si cu ce s-o aduc apoi acasa, iar barca bineinteles era plina de apa. Momentul respectiv a fost unul destul de negru, nu aveam cum trage la malul romanesc din cauza intinsurilor pe care tocmai esuasem, si chiar daca as fi putut acosta, pana la cel mai apropiat sat (Somova) erau cativa kilometri de mlastina, pe care n-aveam cum sa-i parcurg in vreun fel. Din cauza frigului, a ametelii, si a cumulului de conditii potrivnice, am avut unul din acele rare momente de panica intensa si paralizanta, dar care din fericire nu a durat mult, cautand sa gasesc o rezolvare practica situatiei. Atunci mi-am dat seama cu adevarat ca nu era bine deloc ceea ce facusem, plecand singur, insuficient echipat, cu o barca nepregatita si insuficient cunoscuta, si in pragul iernii.

VA URMA

[CrocodiluDiluDilu]

Hai Vali, mai arunca un episod ochilor nostri, ca daca nu m-as fi intalnit cu tine la Cluj, mai ca-mi venea sa cred ca ti-ai gasit nasul pe Dunare.

[Florio]

Ups ! Destul de neagra situatia.
Eu cred ca as fi stat la ancora cu prova in val sau curent, pana reparam carma. Din experienta stiu ca oricat ar parea de imposibil, gasesti la bord mijloace si fantezie cat sa repari (macar artizanal) orice .
Cred ca acea carma ar fi rezolvat mai multe. Daca ridicai focul scapai de gazare si inaintai cu o asieta convenabila. Daca voiai sa mergi cu motor, il lasai pe pozitie fixa si guvernai din carma. Echea dandu-ti voie sa stai mai sus, astfel scapand de gazare.
Ei... astea sunt vorbele de claca de " dupa razboi " .
Sa vedem cum ai scapat tu din problema 

[Vali]

Salutare baieti ,  si scuze de intarziere, am avut si eu o mica pauza de balta zilele astea, m-am umplut din nou de frumusetea acelor locuri magnifice pe care le bantuiam in povestea descrisa aici.

Totusi, sa nu uitam ca momentul in care s-a oprit episodul anterior era unul crancen, cand dintr-o data am constientizat situatia cvasi-sinistra in care ma aflam. Cel mai frica mi-era de actiunea perfida a monoxidului de carbon, pe care o stiam foarte bine, si fata de care dezvoltasem o vulnerabilitate mare pe vremea cand lucram in Combinat. Stiam ca perioada de refacere dupa intoxicatia acuta este lunga, iar perceptiile sunt alterate si reactiile intarziate. Din fericire, doza inhalata nu a fost mare si concentrata, ci au fost doze mici, slabe, dar acumulate progresiv, asa ca intoxicatia am simtit-o pe masura ce se instala.

Stiam totusi ca remediul cel mai bun la asemenea chestii este actiunea, asa ca, dupa ce am stat o scurta vreme in deriva dupa ce am despotmolit barca, mi-am dat seama ca ma apuca frigul si trebuie sa ma schimb de pantaloni. Asa ca am coborat in cabina pe a carei podea baltea iar apa, m-am urcat pe o cuseta, si m-am schimbat cu o salopeta pe care o aveam la mine ca schimb. In acelasi timp, ma gandeam ca singura solutie era sa ma intorc la Patlageanca, si de acolo la Tulcea, si sa las barca undeva, mai ales ca acum ma temeam cel mai mult de altceva: cand am despotmolit barca de pe intinsura, in mijlocul valurilor, am avut vreo 2 ocazii sa cad in apa, cazul cel mai nefericit posibil: puteam face imediat soc termic, sau mai exista posibilitatea sa nu mai pot urca inapoi la bord (in vara am incercat sa ma urc in barca din apa, fara scara, si a fost destul de greu).

Nu uitati ca nu aveam nici un fel de ancora, iar carma se rupsese din nou la balamaua de jos, care mai fusese rupta, si apoi carpita cu cateva afturi, deci nu prea aveam ce sa-i fac. In plus, verificasem pe viu actiunea monoxidului de carbon pe o barca lenta, cu oglinda "slope", exact ce citisem pe newboatbuilders.com ca trebuie evitat (ei sugerau montarea ouboardului intr-un put). La un moment dat a trecut la vreo 200 de metri de mine o salupa a Politiei de Frontiera, careia i-am facut semne frenetice din maini, dar de la care nu am primit nici un raspuns.

In acel moment, m-am gandit in ce hal ar rade amicii mei - braconierii de Dunare (adica alintul meu pentru pescarii profesionisti), daca m-ar fi vazut in situatia aceea . Gandul respectiv dintr-o data m-a motivat la maxim, fiindca de multe ori fusesem tinta ironiilor colegilor de toana, din cauza ca pentru ei velistii sunt niste ciudati care nu stau bine in patul lor . Am incercat deci sa o iau in zig-zag spre amonte, pe mijlocul fluviului, constatand ca pe una din cele 2 directii tot ma gazez. In acel moment m-am decis sa renunt sa mai urc spre amonte, si sa revin la Tulcea, cu toate riscurile legate de barca, siguranta personala fiind totusi mult mai importanta.

Am pus deci prova spre aval, apoi am navigat cam un sfert de ora, dupa care mi-a aparut in fata un mini-convoi format dintr-o salupa fluviala diesel, care urca spre Isaccea, si avea legata alaturi o platforma plutitoare pe care se transporta pietris. Cand ne-am apropiat, am tras alaturi de salupa, dupa ce le facusem semne oamenilor ca vreau sa ma leg la convoiul lor. Am urcat pe salupa si am intrebat daca ma pot lua si pe mine la "ia-ma nene" spre amonte, la care oamenii mi-au raspuns ca urca sa lase platforma cu pietris la vechea cherhana Somova, care se amenajase in actualul hotel Dunarea, despre care unii din forumisti stiu din turele TID. Oamenii mi-au spus ca acolo e si o mini-marina cu un ponton si cateva barci si salupe. Am hotarat deci sa urc alaturi de ei macar pana acolo, unde eventual poate puteam lasa barca pana reveneau conditiile meteo mai bune. Asa ca pentru moment ma simteam in nou in siguranta la bordul salupei fluviale, gandindu-ma sa renunt la continuarea aventurilor pe ape in conditiile date.

Am ajuns deci la hotelul Dunarea de la vechea cherhana Somova, unde dintr-o data m-am simtit iar in mijlocul civilizatiei. Mi-am pus telefonul la incarcat, am luat legatura cu familia si prietenii, si m-am pus sa beau un suc si sa mananc ceva. M-am apucat sa fac ordine in barca, am dat apa afara, dupa care am stat si am mesterit la un prelungitor pentru maneta outboardului, pe care l-am facut dintr-o ghioaga sanatoasa, legata in continuarea manetei motorului. Afara deja iesise un soare care mai incalzise aerul, iar eu tocmai cunoscusem un italian in varsta, care il ajuta pe patronul hotelului sa-si amenajeze mica marina. Am discutat deci cu Guido despre barci, fiind ocupatia lui, povestindu-i si patania mea, la care omul mi-a sugerat sa continui asa cum pot pana la Isaccea, si acolo sa dau cuiva o "ciocolata" sa-mi ridice barca pe uscat, si sa o duc acasa pe peridoc. I-am spus insa ca e posibil ca derivoarele sa nu  permita utilizarea unui peridoc normal, si deja ma gandeam la o platforma auto.

Pe la ora 2 dupa amiaza am pornit deci spre Isaccea, vantul se mai domolise, iar valurile erau mai prietenoase. Din cauza ca stateam in prova cockpitului si nu sprijinit de oglinda, guvernand cu prelungirea manetei, barca statea mai bine si inainta parca mai rapid, si in plus, gazele nu ma mai afectau. Am ajuns in Isaccea odata cu ultimele sclipiri de lumina ale asfintitului, prima impresie fiind ca am ajuns in cel mai sinistru loc de pe Dunare: cateva barje abandonate, o macara plutitoare, si o cireada de caini hamesiti pe mal, agresivi si galagiosi. Perspectiva de a mai sta inca o noapte pe barca nu era deloc imbietoare, totul inauntru era umed, afara deja era foarte frig, iar eu sleit de ultima vlaga, din cauza peripetiilor de peste zi. In acel moment mi-am zis ca asta era ultima faza de acest tip pe care o voi mai face vreodata, si ca tot ce patisem erau palmele pe care mi le daduse Doamne-Doamne din cauza ca nu-mi facusem bine temele. Ma pregateam deci deprimat pentru inca o noapte pe barca pe care incepusem deja s-o urasc, gandindu-ma ce bine ar fi fost daca eram acasa acum, stand la povesti cu atatia prieteni pe mess, sau macar intr-o carciuma de pletosi, la un pahar de vorba cu barcagiii, motociclistii sau alti nebunatici alaturi de care imi faceam veacul...

[Vali]

Dupa cum spuneam, ajunsesem in cel mai deprimant peisaj de la Dunare - barje ruginite, fiare contorsionate, pustietate, nici o lumina in toata zona "portului", vreo duzina de caini care se mancau intre ei, si un frig patrunzator. Totul avea un aspect similar "Zonei" din filmul "Calauza" (Stalker) al lui Tarkovski, insa eu n-aveam timp de asemenea analogii, ci dadeam afara apa din barca, si incercam sa-mi incropesc la bord un culcus din putinele lucruri care nu erau jilave, fara prea mare succes insa. In Isaccea nu cunosteam pe nimeni la care sa "parchez", si in plus n-as fi lasat barca nepazita, stiind ca aveam toate sansele sa n-o mai gasesc deloc.

Ma gandeam ca va trebui sa suport inca o noapte in frig, umezeala si pustietate, si ca totul se va termina a 2-a zi, cand as fi ajuns in Galati. In acelasi timp ma gandeam la ce patisem peste zi, cum barca devenise o capcana in mijlocul apelor, din cauza ca nu aveam ancora, si nici nu avusesem cum sa acostez din cauza derivoarelor fixe, care nu treceau de intinsurile de langa mal(uri). Singura chestie care ma scosese din belea (dar care ma si bagase in belea din cauza gazarii) era motorul, care din fericire functiona impecabil. De-a lungul timpului mai batusem Dunarea cu vele, insa doar cu barci cu derivor mobil, si intotdeauna avusesem la mine si o pereche de vasle, sau macar pagai de canoe, pentru a putea acosta in caz de pana de motor. Toata aventura zilei imi revenea in fata ochilor, si incercam sa sintetizez o concluzie despre ce ar trebui sa fac pentru a nu mai pati asa ceva.

M-am bagat eu deci in cuibarul friguros, strangand din dinti, fiindu-mi ciuda ca nu luasem macar un primus la care sa-mi fac un ceai cald. Se anunta o noapte alba din cauza frigului si umezelii, dar mi-am zis "ai intrat in hora, joaca pana la capat" . Cand sa reusesc (cu greu) sa adorm, am auzit deodata afara niste zgomote suspecte. Se auzeau niste soapte nervoase, cineva se certa pe tacute, si ma gandeam ca au venit baietii la "dat buful" la barca aparuta din senin pe teritoriul lor  .

Am iesit deci cu tupeu in cockpit, indreptand spre ei lanterna, si vorbindu-le calm, dar autoritar: "- salut baieti, care-i treaba?". La care ei mi-au raspuns "- ei, intindem si noi o scula sa avem de-o saramura". Erau 2 tipi intr-un cin, care nu prea aveau figuri de talhari sau braconieri, unul in jur de 20 si ceva de ani, si unul varstnic. Ei au continuat discutia: "- da' ce-i cu tine la ora asta in locul asta?" "- pai uite vin de la Sfantu cu barcazu' asta nasol, da' cu voi ce-i?" "- pai noi suntem din Sulina, lucram pe macaraua aia plutitoare, si avem o lucrare aici".

In momentul ala m-am destins, am inceput sa discutam, le-am spus povestea mea, si oamenii m-au invitat pe macara, sa fac o baie, sa stau la masa cu ei, si sa dorm intr-un cuibar uscat si incalzit. Am zis atunci ca Doamne-Doamne imi intinsese iar mana, dupa ce in prealabil ma lasase sa rumeg pe indelete situatia in care ma bagasem .

Am urcat deci pe macara, si i-am cunoscut pe ceilalti 2 marinari de la bord, seful de echipa plus electricianul. Senzatia pe care am avut-o in mijlocul lor a fost ca am revenit intr-o brigada pe care parca o cunosteam dintotdeauna, baietii fiind exact tipul altruist de om al apelor. De ceva vreme eu nu mai lucram in vreun sistem organizat, ci exclusiv pe cont propriu, si intre ei am simtit din nou solidaritatea simpla a unei brigazi bine sudate de oameni ai muncii, treaba care imi lipsea de ceva vreme. Am stat noi si am discutat de barci, Dunare, navigatie, am mancat, am baut, am ras, am glumit, adica pe ansamblu am avut o seara care m-a facut sa uit peripetiile de peste zi. Unul din baieti era fotograf pasionat, si am comentat impreuna pozele pe care le facusem, pe care le vedeam pe laptopul lui. M-am bagat apoi in cuibarul pregatit de ei, cu senzatia ca l-am luat pe Doamne-Doamne de picior .

A 2-a zi dimineata am tras o fuga pana in Isaccea, m-am mai aprovizionat pentru drum, si in plus le-am luat o "atentie" baietilor de pe macara, care foarte greu au acceptat-o, spunand ca a fost placerea lor. Am pornit deci din Isaccea pe o vreme foarte rece, dar mai linistita decat in ziua precedenta, cu gandul la gashca ospitaliera si sudata a baietilor din Sulina, gandindu-ma chiar la alternativa de a lucra si eu ca marinar fluvial. Echipa de baieti ma unsese de-a dreptul la suflet, dupa cativa ani de cand totul la mine era doar negociere, incertitudine, oameni dificili, adica reversul medaliei unui job pe cont propriu. Brigada de baieti de pe macaraua din Sulina, alaturi de nea Nicu pontonieru' din Mahmudia si comandantul de pe Holbina, sunt si acum cele mai placute amintiri din mini-aventura.

Am pornit deci iar spre amonte, mergand de data asta cat mai pe mijlocul Dunarii, avand avantajul plecatului devreme. Vremea era insorita, dar vantoasa si rece, iar eu rememoram vizual peisajul de pe ambele maluri, amintindu-mi de vremea cand ma dadeam cu vela prin respectiva zona cu barca mea. Peisajul era fascinant, in stanga maiestuosii munti ai Dobrogei, in dreapta padurea uriasa de pe malul ucrainean, iar in fata si in spate valurile imense care se formau de-a lungul fluviului din cauza vantului puternic de est. Chiar daca mergeam exclusiv la motor, calitatile marine ale barcii o faceau sa se aseze perfect pe valuri, senzatia fiind aproape ca pe mare, din cauza amplitudinii valurilor. De-a lungul orelor de mars de la Isaccea pana aproape de Galati, mi-am adus aminte pe deplin de maretia si frumusetea batranului fluviu, de care eram indragostit din copilarie, si care acum ma (re)primea in bratele sale, acum certandu-ma cu valuri deferlante si vreme rea, acum alintandu-ma cu soare si leganarea placuta pe valuri.

N-am mai stat sa incerc sa repar carma la macara, ca sa profit de fiecare minut pentru a ajunge pe lumina la Galati, deci acum imi parea rau ca nu puteam ridica vela. In acelasi timp, regretam ca nu intrebasem gashca de pe macara daca are niste codula, pe care am fi putut s-o petrecem peste raiurile capelaturii, cocotati pe una dintre barje, si sa facem deci fungi. Pana la urma, am zis ca mai bine merg totusi exclusiv la motor, ca sa ajung cat mai repede acasa, trecadu-mi deja cheful de aventuri pe apa de unul singur in prag de iarna .

Cand m-am apropiat de Reni, stiind bine despre aglomeratia de nave, barje, si tot felul de alte agregate plutitoare din zona, am zis ca mai bine tin mai aproape de malul romanesc. Dupa cateva sute de metri insa, am simtit iar cum "buf" barca se pune iar cu derivoarele pe uscat. Treaba se intampla in zona larga a Dunarii din aval de Reni, unde stateau la ancora navele care urmau sa intre in port, zona pe care o vedeti aici: http://wikimapia.org/#lat=45.3973049&lon=28.2822847&z=14&l=0&m=b .

Ceea ce s-a intamplat in continuare a fost destul de ciudat, si anume: Ca de obicei am mers la prova si am inceput sa ma imping cu cangea sa ma despotmolesc, impingandu-ma spre aval. Imediat ce m-am despotmolit, am cuplat motorul si am luat-o perpendicular pe cursul Dunarii, pe directia malului ucrainean. Dupa vreo 20 de metri insa, iar "buf", m-am cocotat pe uscat mai rau ca inainte. M-am despotmolit iar, mai greu de data asta, dupa care am luat-o direct spre aval, spre Isaccea, ca sa scap de intinsura. Imediat iar am auzit "buf", dandu-mi seama ca nimerisem intr-o zona de intinsuri si gropi, care nabar n-aveam cat se intindea, si de unde era bine sa ies cat mai repede. Pana la urma am luat o directie spre est curat, oarecum in diagonala spre aval fata de directia Dunarii, si dupa alte cateva lovituri cu derivoarele in bucati de intinsura, solicitand motorul la maxim si impingandu-ma si cu cangea, am reusit sa ies "la liman", dupa ce ma trecusera toate transpiratiile, de efort si de teama de a nu ramane "amanet" pe intinsura care se intindea pe mai mult de o treime din latimea Dunarii.

In continuare, drumul pana la Galati a fost oarecum ferit de evenimente, timp in care m-am bucurat de vremea insorita si vantoasa a sfarsitului de toamna, inconjurat de culorile fascinante ale copacilor de pe ambele maluri, de albastrul curat al cerului, savurand pitorescul peisajului pe care-l stiam atat de bine, si de care nu ma saturam vreodata. Zona confluentei Prutului cu Dunarea, cu insula magnifica din gura de varsare, erau dintotdeauna pentru mine o zona misterioasa si pitoreasca, avampremiera peisajelor fluviale incredibile de pe cursul inferior a fluviului si din Delta.

Cand m-am apropiat de Galati, de la Cotu Pisicii pana in dreptul portului Bazinul nou, din cauza vantului pe aceeasi directie cu Dunarea, valurile au inceput iar sa creasca la inaltimi neobisnuit de mari. Dupa un scurt popas pe care l-am facut la debarcaderul Spat-ului, unde am mai vorbit cu nea Misu Mihail, am pornit pe ultima etapa, gandindu-ma fara prea mare entuziasm sa duc barca la Siret.

Inainte cu vreo 500 de metri de intrarea in Bazinul Nou insa, nu stiu cum am facut de era sa o patesc urat: In ultimele cateva zeci de minute, guvernarea barcii devenise destul de grea, din cauza ca valurile mari si vantul, in combinatie cu motorul turat, incercau sa intoarca barca de pe directia ei. Astfel, motorul era turat la maxim, barca avea viteza, avand si valurile si vantul din pupa, moment in care dintr-o data un val mai naravas m-a intors exact travers. In acel moment am primit alt val care a fost cat pe ce sa culce barca la orizontala. Guvernand cu ghioaga pe post de eche, mi-a fost destul de greu sa reduc acceleratia la momentul oportun, drept pentru care am facut cateva oscilatii foarte ample cu barca travers pe valuri, pana am reusit sa reduc turatia motorului, balanganindu-ma in barca precum un om pe 7 carari , avand si destula apa in santina, care amplifica ruliul.

Pana la urma am redresat situatia, si am hotarat sa intru in Bazinul Nou, cu orice risc, fara a mai continua o peripetie care nu se stia ce-mi va mai oferi. Am intrat acolo si am gasit un debarcader plin de barci si iahturi pretentioase, intre care jucaria mea arata miniatural. Era noua si renumita marina a firmei "Dima si fiii", despre care auzisem, dar inca nu apucasem s-o vad. Am vorbit deci cu nea Pana, omul de serviciu, pe care-l cunoasteam de la mine din cartier, daca pot lasa o zi-doua barca acolo, pana sa vin sa o iau cu un peridoc. In acel moment si-au facut aparitia si soata mea, alaturi de bunul prieten Mihai-doctoras, care ma asteptau cu infrigurare, iar prima mea vorba adresata lor a fost "sa-l f....i pe ala care mai pleaca vreodata cu velieru' iarna pe Dunare" . Ne-am imbratisat, am legat barca la pontonul indicat, am dezechipat-o si am scos apa, dupa care am pornit cu masina spre cuibarul cald care ma astepta ospitalier, cu gandul la peripetiile prin care trecusem, si modul cum o banala urcare pe Dunare la motor, cum asteptam sa fie, se transformase intr-o insiruire de evenimente neplacute, incertitudinea fiind singurul lucru cert .

Oricum, toata treaba m-am vindecat pentru o (scurta vreme de foamea de vele pe Dunare, insa ca intotdeauna, au ramas vii cele mai frumoase amintiri, culorile toamnei, agitatia vie a apelor fluviului, si altruismul neegalat al oamenilor apelor. Urmeaza intr-un scurt episod concluziile, care cel putin pentru mine s-au transformat in reguli, stiind ce am de facut de atunci incolo .

[razvan]

 Oare asta ma asteapta si pe mine de la Jurilovca pana la Braila?? Am belit un cal in p...da

[Vali]

Oare asta ma asteapta si pe mine de la Jurilovca pana la Braila?? Am belit un cal in p...da

In primul rand daca reusesti sa ajungi cu motorul actual (D115, 45 de cai) de la Jurilovca pana la Braila pe apa, fii sigur ca n-o sa mai fie nevoie sa schimbi motorul .
La pescajul pe care il are barca ta de salvare, daca apele sunt mici, e posibil sa te mai pui pe uscat. Barca mea avea 6 metri si 600 de kile deplasament, deci era relativ usor de despotmolit. Barca ta mai mare si mai grea e posibil sa fie destul de greu de urnit odata pusa pe uscat. Parerea mea e ca optiunea cea mai buna e transportul barcii la Braila pe un camion, e mai sigur, mai rapid si mai economic decat pe apa, mai ales ca nu stii ce probleme poti avea la barca sau la ansamblul motor-reductor-linie axiala. Tocmai asta am vrut sa spun in aceasta poveste de mai sus, nu e bine de plecat la drum pe ape cu o barca despre care nu suntem siguri ca e in stare optima .

[CrocodiluDiluDilu]

Faina poveste! Ne mai spui?

[Vali]

Spun Kirule, spun . Mai ales ca sunt multe de spus . Numai sa nu ma bata un baiat nervos, care zicea ca el se da pe apa, si eu vorbesc doar teoretic . Am sa scriu deci aici despre prostiile pe care le-am facut de-a lungul timpului, iar in alt(e) topic(uri) despre aventurile reusite .
Oricum, urmeaza concluziile, insa in ultimele zile am folosit fiecare minut la treaba la barci, iar acum sunt fericit ca mi s-a intarit (in sfarsit) gelcoatul albastru pe matrita, deci am sa continui imediat ce termin de laminat barca. Pana atunci, poate ne mai scrie cineva despre aventurile lui, bune sau rele .

[gvincentiu]

Oare asta ma asteapta si pe mine de la Jurilovca pana la Braila??

Daca te tine motorul, odata iesit pe bratul Sf. Gheorghe, in doua zile ajungi la Braila, mai ales daca ai si niscaiva harti sau un pilot la bord. Din Sfantul Gheorghe pana la Braila am facut 15 ore, mars non-stop, plecat de la 14.00 si ajuns la 05.00, a doua zi.

[razvan]

deci noi pe Glovita am avut cam 9 Km pe ora. in amonte cred ca r fi cam 5-6 maxim Km/h. Gvicentiu tu aproximativ cam ce viteza ai avut??