Călătorii

[syRebekah]

Is this the way to Samothraki?

   Dintre toate zilele de voiaj, vântul a venit când ajungeam la Egee. Eram în strâmtoarea Dardanele, mai trebuia să mai mergem câteva ore la motor, de fapt am stat în marina din Canakkale peste noapte, dar de acolo este doar puţin până în Egee, curentul puternic de pe ţărmul european face drumul şi mai scurt, dublăm capul şi ridicăm velele în vântul puternic.
   Cu ce plăcere iau contactul motorului! Muncise tenace timp de 5 zile, vibrând şi tocănind de la Mangalia până la pauza din marină. De abia atunci, pentru prima dată de la plecare, putusem să îi verific nivelul uleiului şi al apei de răcire. Am mers pe ape atât de calme încât fluturau velele când mi se părea că e o brizuliţă şi le ridicam. E confortabil şi să nu am aproape nimic de făcut. Mi-am petrecut timpul din larg privind marea, bolta înstelată, ziua citind relaxat, iar echipajul calculase, într-un puseu raţional, zilele, orele şi posibil chiar minutele până la destinaţie. Mai avea puţin şi făcea rezervare la vreo tavernă cunoscută pentru delicioasa mâncare de capră.
   Acum este vânt suficient, chiar păstrez o terţarolă ca să văd cum se aşează barca la drum şi mergem atât de bine! Creşte inima în mine! Valurile vin din lateral-faţă, dar suficient de oblic încât să nu ne încetinească prea tare, iar velele trag barca peste ele într-o mişcare ondulatorie. E acea linişte în care se aude doar apa curgând şi ceva şuierat de vânt în sarturi. Este începutul adevărat al vacanţei, visul de velist sau poate ceea ce căutam eu, oricum strig de fericire şi mă bucur aici şi acum, pe mare, îndepărtându-ne de continent, apropiindu-ne de Gokceada, în drumul nostru spre Samothraki. Condiţiile sunt atât de bune, încât şi echipajul aprobă navigaţia cu vele. Calculase precis la cât urma să ajungem la resturant şi a merge la vele de regulă dă peste cap astfel de aşteptări.

   Pe mare renunţ la pretenţia, oricum exagerată, de a controla. Dacă prognoza meteo corespunde, încă e o urmă de control, dar şi pe aceea o ştiu ca fiind mai mult sub formă de întrebare. Îmi rămâne să accept ce vine peste bucăţica mică ocupată de barcă printre valuri, şi să mă strecor în condiţiile date, savurând momentul pe cât posibil. Uneori este chiar frustrant să văd vântul la o distanţă oarecare, pe când, în pătrăţica unde stau, velele flutură a calm. La fel cum atunci când intru în port, sub protecţia digului valurile dispar. Poate în spatele digurilor revine, fiind încă pe apă, ceva din instinctul de control şi confort ce caracterizează viaţa pe uscat. În afara lor însă, între ieşire şi intrare, este o altă lume, sau poate este doar mai evidentă iluzia în care trăiesc.
   La bord, printre fileuri de vânt şi serii de valuri, nu îmi rămâne decât să fiu atent, să am grijă de barcă şi de echipaj şi asta constituie una dintre plăcerile navigaţiei.

   Privind în axul bărcii, adică pe linia de la baza catargului către prinderea straiului prova, văd din ce în ce mai clar limba joasă de pământ din sud-estul insulei Gokceada. Este joasă, dar ne-am apropiat suficient de mult încât să iasă din apă. Verific traseul în aplicaţia de navigaţie de pe telefon şi da, nu putem trece de insulă în mod direct. Velele sunt reglate pentru a avea putere, valurile sunt destul de mari şi e nevoie de aceasta, dar totodată pierdem câteva grade care apar ca fiind necesare. Putem oare să mai urcăm puţin în vânt? Ar fi suficient? Vela fiind cam uzată şi deformată nu sunt prea optimist, dar o ajustez.
   Nu este suficient, aşa cum bănuiam. E nevoie să navigăm în volte, avem nevoie să ne mai îndepărtăm de insulă, mergând spre continent, ca să avem apoi spaţiu să trecem, păstrând acelaşi curs oblic faţă de vânt.
   În mod ciudat volta prin vânt nu vrea deloc să iasă, şi o fac pe sub vânt. Setez din nou velele şi pilotul automat, las barca să prindă viteză şi încep să reglez cursul. În mod absolut surprinzător, nu numai că nu urcăm spre continent, dar de fapt coborâm, mergem undeva spre est-sud-est. Mergând aşa pe vele, cu barca orientată în vânt, nu mai putem să mai ajungem nici măcar la nordul ieşirii din strâmtoare, de unde veneam, ci ne ducem undeva spre mijlocul ei.
   Singura explicaţie pare a fi o derivă masivă, dar valurile nu sunt chiar atât de rapide. Când sunt valuri este o derivă dată de mişcarea apei de suprafaţă, deşi în adâncime, la baza valului, apa nu prea se mişcă lateral, ci aproape numai sus-jos. Strâng velele, să văd pe GPS cam ce derivă avem.
   Este destul, dar nu imposibil, poate că ne salvează motorul. Velişti ziceam? Avem deja stabilită oră de sosire la tavernă, e mai ceva ca la tren, nu putem renunţa la masa de seară la restaurant. La motor nu mai contează că vela e veche şi lăbărţată. Porneşte la sfert de cheie şi urcăm barca pe val. Până îl urcă, începe să încetinească, iar la cele mari se cam opreşte şi valul ne duce unde merge el. Nu merge aşa, poate pe dincolo. Facem voltă, deoarece luând valurile din alt unghi e posibil fie mai uşor să urcăm pe ele, urmând ca după ce avem distanţa necesară să revenim. Aş! Marea este destul de confuză, vin valuri mari din ambele direcţii. În concluzie, nici cu forţa motorului nu reuşim să urcăm suficient în vânt pentru a dubla insula. Valurile sunt deja mari şi depăşesc puterea bărcii micuţe, de nici 7 metri împinsă de motorul de 10 CP, de a le călări. Cele 25nd prognozate, de fapt cam 30nd la faţa locului, montaseră marea prea mult ca să urcăm pe calea scurtă, pe la est de Gokceada spre Kamariotissa, portul de ferry din Samothraki. Din partea echipajului se aude un mormăit de regret şi convingerea că o barcă mai mare ar fi trecut.

   Un moment de reflecţie înainte de decizie, în care mi-am amintit de apa liniştită din golful de la ieşirea din strâmtoare, sau şi mai bine, de cheiajul liniştit din marină. Însă dacă suntem aici pe mare şi condiţiile sunt nici pe departe periculoase, doar diferite de ce ne aşteptam, mai bine continuăm, nu? E devreme, nu e nici măcar prânzul. O destinaţie ceva mai abordabilă pare a fi Limnos. Întrebarea este, puteam să mergem puţin în vânt, astfel încât să ţinem nordul insulei? Hai să vedem.
   Schimb cursul spre nordul Limnos pe la sudul insulei Gokceada, păstrând de data aceasta motorul. Pe vele, cu vântul şi valul exact din spate ar fi trebuit să folosesc un tangon pentru a ţine genovezul întins cât mai în exterior ca să prindă vântul şi, mergând cu pilotul automat, riscam un gybe puternic şi deci periculos. Oricum, nu are rost să scot vela. Cum am schimbat cursul, viteza bărcii a început să crească. Şi tot creşte! Ajungem să navigăm cu 6nd, apoi 7, 8, 9. Privesc uluit la telefon, o fi vreo eroare? N-am mai văzut niciodată 7nd. Poate l-a bătut soarele... Verific cu al doilea GPS, din cabină: identic. Viteza propriu-zisă a bârcii, după cum sună motorul, este cam de 3-3,5nd. Navigăm spre Limnos printr-un râu ce ne poartă cu vreo 5-6 noduri. În anumite puncte viteza a ajuns chiar la 11nd, cred că niciodată nu a mai mers barca atât de repede în viaţa ei! Recordul anterior era de 6,7nd pe nişte valuri serioase, la coborâre pe faţa lor. La viteza aceasta formidabilă distanţele se topesc, iar portuleţul pescăresc din nord-estul Limnos este la doar 3-4 ore, şi înlocuim fără mari regrete meniul de capră visat pentru seara respectivă cu prânzul de fructe de mare. Limnos să fie deci.
   Cobor în cabină pentru o pauză de studiat harta şi cartea pilot pentru Limnos. Şi ceva de mâncare. Coasta insulei fuge prin hubloul cabinei. La revenirea în cockpit, viteza noastră şi valurile sunt înapoi la normal. Gokceada se derulează lent la tribord, coasta sudică fiind o succesiune de dealuri de piatră arsă de soare, ce ne protejează totuşi de vânt şi valuri. Curentul o cârmise spre sud, undeva între Limnos şi Bozcaada. Întrebarea a revenit: puteam ajunge totuşi în Samothraki? Am fi putut ocoli Gokceada pe la vest, apoi să ieşim de sub protecţia insulei din nou în mare deschisă. Dacă puteam să ţinem cursul spre Kamariotissa, am fi ajuns undeva în cursul nopţii. Dacă nu puteam ţine cursul, reveneam spre Limnos, urmând să mergem spre Myrina, estimând a ajunge a doua zi pe lumină.
   Liniştiţi în ceea ce aveam de făcut, privim restul de insulă, cu bănuiala că este o ocazie destul de rară să fim atât de aproape de ea. În vest are un cheu, dar privindu-l cu binoclul nu pare să ofere vreun fel de protecţie, este doar pentru bărci uşoare. În schimb, e un pic de vegetaţie, un sătuc estival şi un camping.
   În cursul serii depăşim insula şi ieşim în mare largă. Nu este o trecere bruscă, forma insulei oferă o protecţie tot mai scăzută până când aceasta dispare complet şi, privind în vânt, văd numai mare liberă. Valurile sunt mărişoare, dar nu periculoase şi le luăm dintr-un unghi bun. Barca ţine cursul spre Kamariotissa fără probleme, deşi cam la limită, prognoza meteo este neschimbată iar vântul bate constant cu 30nd. E momentul să ne pregătim pentru o noapte de navigaţie.

   Carturile în doi le stabilim foarte simplu. Cine poate dormi, merge şi se culcă. Când revine, coechipierul va fi suficient de obosit. Dacă condiţiile impun un om treaz în cockpit şi cel rămas simte că nu mai poate, îl trezeşte pe celălalt. Trecuţi amândoi de 40 de ani, avem nevoie de odihnă pentru a funcţiona în parametri.

   Am mers primul la culcare şi mă trezesc undeva după miezul nopţii. Barca merge susţinut, în condiţii ceva mai grele. Valurile sunt mai mari, iar vântul a crescut serios în intensitate. Anemometrul stă lipit la maximul de pe ecran, de 40nd. O singură dată a scăzut la 30nd, ca apoi imediat să zboare înapoi la marginea scalei. Afară apa e spulberată de pe crestele valurilor, probabil că sunt undeva pe la 50nd. Reflexul de om prudent mă îndeamnă la un calcul: am putea menţine cursul şi cu vele? Probabil că da, dar realizez că la 50 nd de vânt nu am cum să scot velele, s-ar rupe. Asta e. Pe de altă parte acest vânt este cel mai probabil accelerat de insulă, pe mare largă fiind tot cele 30nd de aseară. În cel mai rău caz vom pluti în derivă până mai scade vântul.
   Vântul puternic nu mă îngrijorează, deoarece ştiu că undeva lângă insulă sunt nişte zone care oferă protecţie totală.
   Coechipierul mă avertizează că autopilotul ţine cursul destul de greu, nu e nici o altă ambarcaţiune vizibilă şi merge la culcare, iar eu rămân de cart, singur în cockpit, ascultând zgomotul grăbit al motorului, valurile şi şuieratul vântului, privind, în lumina vagă a nopţii, valurile pe care urmează să urcăm. Am exilat luminile de navigaţie în vârful catargului, la măr, ca să nu mă deranjeze. Telefonul iluminează slab, autopilotul deviază lent şi e nevoie să îl corectez din când în când. În jur nu se mai vede decât un far înalt de pe Gokceada. Suntem un punct în întunericul de pe mare, departe de cele două insule. Până şi staţia radio este tăcută.
   Senzaţiile sunt atât de diferite de ordinarul terestru. Barca mă susţine, mişcându-se însă puternic. Periodic, un val se sparge în bordul bărcii, apa sare peste bord şi îmi stropeşte rece gândurile. Vântul şuieră puternic, o forţă oarbă şi invizibilă. Cursul spre port este la limita posibilităţi bărcii de a urca pe valuri, şi mintea raţională creionează un plan de rezervă, poate Thassos mai la vest, poate Maronia pe continent. Prognoza e încurajatoare, spune că între Samothraki şi continent este o zonă practic fără vânt. O fi corectă? Contează?
   Realizez că nu am mai ieşit pe mare de mult timp. Pandemia, problemele personale şi lipsa certificatului de înmatriculare m-au ţinut deoparte de navigaţia în larg. Cu ani în urmă, m-am dat pe un front de furtună. Vedeam norii groşi şi vineţii departe, vântul să întărea, marea se monta de la o oră la alta. Recordul de viteză fusese 6,4nd! Până la urmă trebuisem să terţarolăm, barca era prea ardentă, apoi am renunţat la încă o tură – mergeam o oră spre larg şi înapoi – şi am intrat în port, am legat barca şi ne-am întors acasă. Sute de kilometri şi ore bune mai târziu, la despărţire în miezul nopţii, ochii încă ne mai străluceau.
   Acele senzaţii au fost uitate, în plus acum e întuneric şi nu există un port în apropriere. Singura opţiune este de a continua, fără vreo certitudine. Simt cum senzaţiile stârnesc emoţii negative, de frică. Şi dacă ...? Şi dacă nu ţinem cursul, nu intrăm în port, dacă cedează motorul, barca, dacă ne prinde travers vreun val deferlant?
   Privesc în jur şi nicăieri nu văd, atât cât se poate vedea, vreun astfel de indiciu. Trăiesc o experienţă atât de rară, noaptea pe mare, în condiţii solicitante dar totuşi destul de sigure, şi mintea îmi fuge condusă de frică. Am ajuns ca, acum la maturitate, când se presupune că am discernământ, să fiu tentat să asociez orice senzaţie nouă cu frica în diverse forme. Când eram un pusţan aveam mai multă încredere în lumea asta. Trag aer în piept, adânc, şi îmi ascult senzaţiile, emoţiile. Mi-aş desena o schemă: prezentul este ok, este bine, iar viitorul la momentul lui. Dar nu funcţionează aşa. Îmi ascult liniştea din interior, care este acolo, deşi cam zdruncinată şi ea de mişcările bărcii.

   Coechipierul nu prea a dormit. A aţipit poate puţin, dar mişcările ample şi puternice ale bărcii l-au ţinut mai mult treaz. Măcar s-a deconectat. Revine în cockpit şi aplică o corecţie generoasă cursului. Eu luam câte 3 grade, el a luat 10 grade. Nu e cam mult? Nu, deoarece autopilotul oricum nu reuşeşte să le ia pe toate, şi oricum putem să mai scădem dacă e cazul.

   În barcă, între timp, a apărut ceva suspect. Apă! Sub podeaua cabinei, santina este plină de apă, care dă pe afară la fiecare bandă mai puternică. Ridic scările şi la motor e la fel, o cantitate de apă considerabilă. De unde o fi? Are un miros de urină. Cu atât mai neplăcut. Închid repede robineţii de la toaletă. Chiuveta era deja închisă de când banda devenise prea accentuată. Apa este multă, şi e sărată. Din cauza mişcărilor bărcii se plimbă permanent şi nu poate fi evacuată de pompa automată de santină.
   Îmi pică fisa. Este de la presetupa axului elicei. Verific cu lanterna în spatele motorului. Nu mai picură, ci curge destul de serios. Ştiam că intră ceva apă dar nu considerasem problema gravă deoarece părea că s-a rezolvat după ce am făcut un marş mai lung la motor. Apoi, la plecare, în prima zi verificasem frecvent nivelul apei dar părea că se oprise. De fapt, navigând pe mare calmă, pompa automată de santină lucrase optim şi evacuase apa pe măsură ce se strângea, astfel încât nu am realizat ce se întâmpla de fapt. Pe valuri, barca bandându-se apa se plimba de colo-colo, nu mai putea fi evacuată la fel de prompt şi ajungea să treacă sub podeaua cabinei, unde se strânsese destul de multă.
   Aşa că în loc de odihnă, am trecut la pompă. Cea fixă poate să evacueze numai peste un anumit nivel, aşa că m-am văzut nevoit să folosesc pompa manuală. Motorul turat puternic contribuia şi el la un flux constant de apă, cam 3-4 litri pe oră. Nu e mult, dar din cauza mişcărilor permanente sunt aruncaţi peste tot.
   Am scos apa şi apoi mi-am făcut o rutină ca la jumătate de oră să o pompez manual. Şi am deschis la loc robineţii de la toaletă.

   Între timp, afară, valurile sunt mai potolite, chiar şi vântul a mai scăzut. Suntem în dreptul insulei, au început să se vadă luminiţele caselor de pe versant. Insula şi muntele nu se văd, totul este negru. Avansăm şi totul se linişteşte gradual, pavilionul de la pupa începe să fluture leneş.
   Aceasta este zona liniştită, sub protecţia insulei. Nu vrem linişte pe mare, ci la cheu. Decidem să o tăiem spre intrarea în port.
   Navigăm la limita zonei liniştite spre capul Akrotiri. Lumina acestuia se vede deja. Trecerea înapoi la mare expusă se face, în partea aceasta, brusc. De la calm plat, vântul începe să şuiere şi să spulbere apa. Valurile sunt mai mici, dar cresc imediat. Mi se pare că este chiar mai puternic decât până atunci, are sigur peste 50 nd constant. Mergem spre capul Akrotiri şi nu vedem nimic în jur. Am fost de multe ori cu ferryul, dar acesta vine de la nord, aşa că nu ştiu zona de sud şi nu pare prea uşoară. Trebuie să ieşim mult în larg, deriva devine destul de puternică din cauza vântului extrem de puternic şi a valurilor, şi nu ştim dacă vom putea intra în port şi nici măcar dacă putem să ne întoarcem în zona liniştită. Aşa că o facem imediat, urmând să revenim pe lumină.
   Zona liniştită? Nu este marcată pe harta de navigaţie, dar în aplicaţia de pe telefon avem marcat traseul parcurs, şi o identificăm uşor. Într-o oră vom fi înapoi acolo. Este 3 dimineaţa. Pompez din nou apa şi îmi invit coechipierul la odihnă, deoarece eu am atât de multe adrenalină încât în mod cert nu mai adorm.

   Valurile scad gradual, vântul scade destul de brusc. Pavilionul flutură leneş şi mă aşteaptă câteva ore bune de plutit liniştit. Este ireal. La câteva mile, jumătate de uragan, apă spulberată şi valuri abrupte, aici calm plat. Nu văd ţărmul decât pe harta de pe telefon. Dacă mă apropii la o distanţă sigură de el adâncimea nu scade suficient, e prea mare ca să dau ancora, aşa că voi sta în derivă până se luminează. Reduc viteza motorului până la relanti şi fixez un curs de-a lungul coastei. În următoarele ore vom parcurge câteva mile, adică o să stăm departe de uscat şi de agitaţia de pe mare. Mă întind confortabil, înconjurat de calm şi întuneric.

   Răsăritul este în spatele muntelui. Zorii zilei iluminează uşor marea şi îi conturează negrul masiv. Este atât de mare încât nu pot să îl cuprind în cătarea telefonului. Luminiţele caselor se văd acum pe fundalul negru al muntelui, nu mai plutesc în întuneric ca mai devreme. Lumina creşte repede, detaliile încep să apară, pe mal sunt nişte taverne bune specializate în peşte şi fructe de mare. Am putea să ancorăm şi să mergem cu dinghy-ul la mal.

   Vine rândul meu să dorm şi, când mă trezesc, barca se clatină într-o uşoară derivă. Este linişte, motorul este oprit, ţărmul e destul de departe. Afară este o dimineaţă superbă, un cer senin  şi o temperatură plăcută. Pe apă, nişte vălurele minuscule, iar pavilionul este leşinat. Însă în larg se văd alergând berbecii de spumă.

[syRebekah]

   Întâi mâncăm. Este prea linişte ca să nu mă răzbun pentru noaptea precedentă şi să nu gătesc. Menemen, micul dejun preferat, şi cafea la espressorul de voiaj. Am putea face şi baie. Viaţa e frumoasă, aşa că trimitem câteva poze unui amic care, informat telefonic că ocoleam pe la sudul insulei Gokceada, ne trimisese o rută în trei puncte cu distanţa cea mai scurtă. Ne amuzasem că lucrurile se văd diferit de pe canapea faţă de cockpit.
   Apoi, verific uleiul. Problemă. Nu se mai vedea pe jojă. Bună idee să îl verific. Nu mâncase nimic 5 zile şi a mâncat jumătate de litru în pasajul ăsta. Am ulei de rezervă. Apă de răcire are. Din nou cheie. Toarce frumos, şi luăm în piept marea. Hai să vedem cum e cu intrarea aia în port.
   Vântul ne ia în primire la fel ca în seara precedentă. Fiind puternic montează marea destul de aproape de mal, aşa că nu îmi rămâne decât să pilotez barca şi mai aproape. Pe zi vedem ce este în jur şi mergem chiar pe lângă mal, evitând astfel valurile o bucată bună de drum. Noroc că nu face nimeni baie prin locurile astea.
   Pentru a dubla capul Akrotiri trebuie să ieşim cam o milă în larg. Suficient pentru valuri serioase, dar nu atât de serioase precum cele ce ne aşteaptă de partea cealaltă, venite din larg.
   Îmi fac un calcul. Dacă cumva cade motorul, ca să am o şansă la vele trebuie un unghi cam de 45*. Pentru asta, trebuie să ies mult în larg. Încerc, dar deriva este atât de mare încât îmi este clar că nu voi reuşi. Valurile se sparg cu furie de linia ţărmului şi am de parcurs acea milă în sens invers până la intrarea în port. Simt nevoia să analizez cu calm situaţia, aşa că întorc barca. Testez şi face cu greu faţă la valuri, doar cu motorul turat la maxim.
   Nu mai revenim la zona de calm, ar fi prea departe. Mă apropii mult de plajă, şi, într-o zonă cu fund de nisip, arunc ancora. Ţine. Dăm jos biminiul, care era deja strâns, şi montez prelungitorul de eche. Am scurtat echea pentru a nu mai ocupa mult spaţiu în cockpit, oricum de obicei este ţinută de autopilot. Dar pe valurile astea trebuie să o ţin eu şi am nevoie de o pârghie mai lungă. Prognoza ne spune că vântul mai scade puţin, rămâne aşa 3 ore şi creşte la loc. În intervalul ăsta va veni şi ferryul, ceea ce poate fi o problemă deoarece portul este foarte mic.
   Aşteptăm. Vântul scade într-adevăr, dar marea are inerţia ei. Se montează repede, dar scade lent. Din cele 3 ore, aşteptăm prima oră. De data aceasta nu mai ies în larg. Las doar o distanţă oarecare faţă de mal şi turez motorul. Aleg un unghi acceptabil faţă de valuri şi le călăresc fără jenă. Cele mai mari ne încetinesc considerabil, dar barca păstrează suficientă viteză încât să îşi menţină cursul. Per total, mergem bine. Valurile au scăzut şi ele, nu mult dar suficient. Vine şi ferryul, din spate. Am luxul de a reduce puţin motorul ca să fiu sigur că îl voi găsi ancorat în port când ajungem. Distanţa scade vizibil, la apropierea de intrarea în port valurile s-au mai redus. Intrarea în port e marcată de blocuri mari de piatră şi pescari. Rămâne în urmă, după 35 de ore pe mare. Reduc viteza la relanti şi caut un loc liber la cheu. Şirul de iahturi nu are goluri. Mă mir că sunt aşa de multe, aveam să aflu că participă la o regată şi urmau să plece, toate, în dimineaţa următoare. Este un loc şi pentru mine, în margine, unde adâncimea este puţin mai mică. Unul din avantajele unei bărci atât de mici este că am deseori loc.
   În fine, cheul de beton. Parâmele sunt trecute prin babale şi asigurate. N-am fost niciodată departe de el, dar nisipurile mişcătoare ale emoţiilor lăsau altă impresie.
   În loc de epilog, peste 2 zile am mutat barca în portuleţul pescăresc Therma, pe o mare de un calm olimpian. Puteam să aşteptăm aceste două zile în marina Canakkale, cu mâncare de la restaurant şi având la dispoziţie duşuri şi internet, dar n-am mai fi petrecut o noapte interesantă undeva pe o mare. Şi nu numai interesantă. La o terasă o pală puternică de vânt mi-a mişcat rucsacul şi a dărâmat un pahar. Am tresărit şi am simţit o reacţie viscerală. Cam e nevoie să mă reîmprietenesc cu vântul, eu care mai de mult eram aşa bucuros că îmi umflă velele. Însă ce e prea mult strică şi, la întoarcere, am ales o fereastră de vreme calmă, traversând fără incidente.

* * * * *

* * *

*

   

[cristizz]

Super, Gheorghita, felicitari.
Inca un exemplu ca nu-ti trebuie neaparat o barca mare pentru a face un traseu din Romania in Grecia.

[syRebekah]

Mulţumesc!

Da, pentru cineva ca mine, fără familion, şi pe timp de vară Rebekah e absolut ok. Cât despre navigaţie, gluma mea este că barca asta ştie mai multă decât mine, oricum sper să petrec mai mult timp pe mare, m-am cam lenevit la ponton. Însă trebuie timp. Chiar dacă am mers repede - o săptămână la dus, 6 zile la întors - mai trebuiesc găsite alte săptămâni şi pentru stat pe acolo. Vara aceasta am avut un noroc formidabil, am putut să lucrez numai de la distanţă, n-a vrut nimeni să mă mai adulmece Iar experienţa de a sta toată vara pe barcă în Egee este o experienţă în sine, diferită de Marea Neagră.

Sper ca data viitoare la dus să găsesc o fereastră de vreme bună cu vânt potrivit pentru un sailing relaxant downwind. E vântul dominant.
Pentru întors, este greu de găsit un vânt de sud care să bată timp de o săptămână. Cea mai bună pentru retur cu barca mică mi se pare fereastra de vreme liniştită, cu mare calmă.
Se găsesc, până la ieşirea în Egee, marine la distanţă de 15, maxim 20 de ore de mers, traseul se poate face costier pe timp de zi fără să fie semnificativ mai lung. Noi mergem pe larg deoarece ne place experienţa iar barca se comportă foarte ok pe mare montată.
Ca o informaţie interesantă, intrare/ ieşirea din GR le-am făcut la port police din K., nu a trebuit să mergem într-un port of call. A fost hazliu ofiţerul. De unde era zâmbitor şi relaxat, când a băgat nasul în ecran a făcut o mutră de om chinuit, şi l-a ţinut juma de oră.