Croatia, M.Adriatica

[Danutzazpr]

din aventurile mele pe apa....sper sa nu va plictisesc:)

SeaLady si cei 10 marinari

Pentru ca traim alte vremuri, am parafrazat Alba ca zapada si cei 7 pitici, si a devenit ceea ce veti citi.
Vremurile se schimba si cu ele si noi, oamenii, conceptiile si gandurile noastre, toate se adapteaza. Daca acum 200 de ani sa te plimbi, in compania unui barbat, femeie necasatorita fiind, fara o terta persoana alaturi, era subiect de barfa si stigmatizare, azi nu se mai pune problema....Asa ca plecand pe mare in compania a 10 barbati, devine o aventura, subiect de gluma sau invidie. Traiasca emanciparea femeii! Echipajul a fost format din skipper, 9 baieti veseli si eu.

Aventura nu incepe in ziua plecarii, cum toata lumea crede, ea incepe odata cu prima idée despre excursie. Cei virusati de " boala" sailingului, stiu ce inseamna  iarna, vremea urata, frigul si lungile luni de asteptare, pana la o noua iesire pe mare. Toate gandurile si framantarile incep, de la ultima iesire. Pentru noi cei indragostiti de mare, iarna este cea mai mare pedeapsa. Ca sa nu ai ganduri depresive si clipe de panica, cand nu poti iesi din casa, din cauza zapezii si a termometrului blocat pe minus, incepi sa organizezi prima iesire din sezonul care va veni.
Se spune ca atunci cand visezi la o plecare, ca ea sa devina realitate, trebuie sa stabilesti data. Anul trecut mi-am petrecut ziua de nastere, pe Adriatica in drum spre Venetia, a fost o experienta aparte, asa am creeat precedent, mi-am zis de ce nu mi-as petrece in acelasi mod placut aniversarea, leganata de valurile marii. Perioada aleasa 1-7 aprilie.  Planurile au inceput sa prinda contur in noiembrie, am ales locatia, Croatia, am ales skipperul, Radu de la SaillingTours, mai navigasem cu el, iar povestile despre skippertraingurile cu el erau mai mult decat promitatoare. El a ales barcuta, o micuta de 50 de picioare. Ea cerea un echipaj de 10 omuleti. Pentru ca nu era doar o plimbare, ci un skippertrainig,  echipajul trebuia sa fie din oameni care nu venau pentru prima oara pe o barca.
Dupa cateva telefoane am reusit sa adun 5 membrii, plus eu,eram 6...ne lispeau 4. I-am rugat pe cei deja inscrisi sa mai intrebe la randul lor printre cunoscuti.
Cand toate acestea au fost stabilite, timpul a inceput sa treaca altfel, aveam un vis spre care ne indreptam. Astfel la mijlocul lunii februarie echipajul era complet. Am acceptat si venirea a 3 novici printre noi.
Vei spune ca exagerez cand zic un vis, ei afla tu cititorule ca nu o zic fara temei, fiecare calatorie, pe un velier este un vis, care se implineste, atunci cand pui piciorul pe pontonul marinei, de unde iei ambarcatiunea. Pasiunea asta este mistuitoare iarna, dar plina de satisfactii in sezon si nu este inteleasa de toti. Libertatea pe care ti-o ofera marea, linistea care-ti cuprinde sufletul cand se opreste motorul si se ridica velele transformand ambarcatiunea intr-o fiinta a marii. Totul prinde viata, tot echipajul este una cu natura. Valurile mangaie coca si sufletul echipajului, vantul curate gandurile grele, stresul, inima, necazurile sunt uitate, zambetul apare pe fetele brazdate de cotidianul gri.

[Danutzazpr]

Dar sa revenim din lumea metaforica si sa continuam povestea noastra. Chiar daca ultimele zile s-au incapatanat sa treca greu, ziua plecarii a sosit. S-a decis sa calatorim, pana la Trogir, cu masinile. Astfel una pleca din Bucuresti cu 4 membrii, una din Craiova cu doi membrii si skipperul si una din Iasi cu alti 4. Am plecat pe 30 aprilie, am incarcat masinile cu bagaje si cu alimente si cei 1200 de km pareau o clipa. Dupa 20 de ore, am ajuns in marina scaldata de soare. Led Zeppelin, casuta noastra plutitioare era lustruita si ultimele detalii puse la punct. Era si pentru ea prima iesire din sezon. Am descarcat bagajele, ultimii membrii ai echipajului si-au facut aparitia, pontonul parea neincapator.
Era  ciudat sa fiu singura fata la bord, desi tot tmpul m-am inteles mai bine cu baietii, si am fost baietoasa de cand ma stiu, ceva emotii au fost. Vroiam sa fie un echipaj unit, sa nu existe nicio divergenta. Desi cu marea majoritate ma stiam bine, una e sa iesi la o bere si alta e sa stai 7 zile alaturi de cineva. Un grup de oameni, intr-un spatiu restrans, intr-o perioada de timp, poate reactiona diferit, decat la o iesire de o seara.
Entuziasmul  se citea pe fetele noastre. Parca si soarele stralucea altfel, se observa cat de lunga a fost iarna. Cunoscatorii se intelegeau din priviri, novicii priveau fascinati si curiosi. Iesirea aceasta se dorea a fi un antrenament pentru noul sezon. Radu si el nerabadator, prima iesire din sezon si pentru el. 1 mai venea cu o luna mai devreme pentru noi.
Vroiam sa ne instalam cat mai repede si sa ridicam ancora. Despachetatul s-a realizat in timp record, toti vroiam sa alungam ultimele urme de iarna din noi, sa intampinam sezonul si sa gustam din ambrozia libertatii.
Am plecat, cap compas Hvar, vreo 4 ore de navigat. Prognoza nu se anunta grozava, vant puternic si posibil ploaie. Zambetul nostru a inceput sa fie inteles de novici. Daca in marina stateam in maneca scurta, odata iesiti in larg, am inceput sa adaugam haine pe noi, pana am devenit mici cepe.
Frigul, ploaia, vantul, dicomfortul termic, chiar si usorul rau de mare, sunt insignificante si se pierd ca un nor in fata soarelui, atunci cand ridici velele.
Pentru ca vantul s-a intetit si se prognoza anunta vant de pana la 60 de noduri, am decis sa scurtam calatoria noastra si am oprit in primul port, Insula Brac, marina Milna.
Toti eram obositi dupa drumul lung, adrenalina plecarii, asa ca am atacat primul restaurant gasit deschis in micuta localitate. Am servit o cina binemerita cu calamar proaspat si stropita din abundenta cu bere rece. Desi am mai fi stat de povesti, rand pe rand ne-am retras in micutele noastre cabine.
1 aprilie, ziua doi. Zi plina de sailing, ziua mea. Ziua a inceput cu un mic dejun copios si ne-am cinstit cu niste rom, doar suntem marinari. In asteptarea unei prognoze mai blande, am inceput cu cateva exercitii pe harta. Fie ca ne-a inspirit romul, fie ca profesorul e foarte iscusit, sau viitorii skipperi foarte talentati, am deprins cu totii taina hartilor.
Prognoza nu se schimba, aveam de asteptat dupa o raza de soare sau sa plecam. Am ales plecarea desi vantul se intetea si o ploicia rece a inceput sa ude tot. Cap compas Hvar, acum trebuia sa ajungem la destinatie. Ploaia si norii ne-au isnotit pana aproape de destinatia noastra. Am intrat in micuta marina pe un soare caldut si un vaticel obraznic, care urma sa puna in dificultate, exercitiile de acostare. Rand pe rand am trecut la timona si am invatat sa acostam cu pupa si lateral. Dupa vreo 3 ore, skipperul a zis ca este bine pentru moment, am luat un pranz copios la bord, si am plecat catre portul unde aveam sa acostam. Mihaita unul dintre membrii echipajului, ardea de nerbadare sa faca o baie in mare, desi aceasta avea doar 18 grade. Avea si un costum de neopren, pentru mai mult curaj. Am dat si dinghiul la apa cu aceasta ocazie pentru a testa abilitatile acestuia de functionare. Evident motorul dinghy-ului ne-a dat de furca, si a pornit dupa ce a fost desfacut de inginerii de la bord. Cine nu are un inginer cu el intr-o astfel de calatorie sa-si cumpere. Mihaita a facut botezul apei si spre surprinderea noastra nu s-a ales cu o raceala, dar s-a racorit bine.
Am decis sa ne leagm la o baliza, pt o mica economie la buget.  Pentru a ajunge la tarm aveam nevoie de micuta barcuta, care avea un por undeva si lua apa destul de multa, asa ca o plimbare de la barca la tarm se lasa si cu o baie la picioare. Dupa ce a apus soarele, frigul era prezent, ne-am suit in "ligheanul" cu motor si am iesit pe centru. Fiind in afara sezonului alegerile noastre au fost limitate. Desi orasul Hvar este foarte frumos luminat, si cu multe obiective, frigul ne-a alungat repede intr-un barulet, vesel, cu o larga varietate de bere. Noi am ales berea locala, si alte intaritoare pe langa. Nici nu am simtit cum a trecut timpul, si la 12 ni s-a comunicat ca trebuie sa ne retragem. Ne-am intors la barca cu baita la picoare de rigoare. Dupa prima iesire pe mare ti se curate simturile, se trezeste apetitul si somnul vine cum pui capul pe perna. Totul e magic, totul se regleaza in interiorul tau.
Ziua 3, ne permitea o mica plimbare prin minunatul orasel Hvar. Soarele era prezent, dar ii lua din puteri vantul. Am urcat la castel, am vazut in port niste pescari care au adus niste pestisori la mal de vreo 30 de kg, pozele de rigoare si am revenit la barcuta noastra pentru a ne continua aventura. Urmatoarea destinatie insula Vis, port Komiza, aici inginerii nostrii priceputi au facut mici reparatii la timona, probabil efectul a multe acostari, stangace din ziua precedenta. De aici traseul nostru era, Insulele Tremiti, Italia, erau vreo 70 de mile, de navigat pe timp de noapte, pe o prognoza nu foarte imbucuratoare. Plecarea 12 noaptea, carturile au fost stabilite. Mai aveam cateva ore pana la plecare, unii s-au plimbat, unii au dormit.
Am plecat, marea s-a dovedit a fi mai mult decat capricioasa, valuri de 2 metri, vant de 20 de noduri cu rafale, o noapte neagra fara luna si stele. Desi dormeam adanc la plecare, dupa vreo ora si jumate era imposibil sa mai stai in cabina. Dormeam intr-o cabina cu paturi suprapuse, patul de sus, a fost o aventura sa mai rezist in el. Desi cartul meu era abia spre dimineata, m-am trezit cu o usoara stare de discomfort. Cu greu am reusit sa ma imbrac si sa ies pe punte. Pana am realizat aceasta operatiune demna de filme sf, raul de mare era instalat definitiv. Am ajuns pe punte si spre surprinderea mea marea majoritate a echipajului era deja prezenta. Raul de mare cerea carturi. Desi toti pe punte, doar 4 persoane erau apte de executia comenzilor, restul hraneau pesti. Desi nu era o noapte rece, dupa cateva ore, frigul ne-a intrat in oase. Oboseala, marea agitata, vizitele dese peste bord, au transformat noaptea intr-un cosmar.

[Danutzazpr]

Cum ajungeai pe punte, Radu te ancheta unde e vesta de salvare? Daca nu erai inspirat sa apari cu ea, te uitai cu groaza cum trebuie sa cobori in cabine, unde totul era ca in masina de spalat.  Noaptea asta ne-a schimbat multora perspectiva de a fi skipper. Marea nu e doar soare si valuri usoare. A fi skipper implica multa responsabilitate si multa pregatire. Am invatat multe in acea noapte, desi raul de mare m-a impiedicat sa-mi indeplinesc atributiile din cart. Recunosc ca noaptea aceea m-a facut sa ma gandesc de cateva ori ca ma las de sailing, desi nu l-am strigat pe grigore, starea de rau de mare, nu e ceva ce-ti doresti. Cand ti-e rau e bine sa gasesti un punct la orizont pe care sa-l fixezi. Intr-o noapte asa neagra nu vedeai nimic, totul era negru. La un moment dat am observat o lumina, a fost pe rand, far, baliza...pana am realizat ca e un pescador. Am inceput sa fim cu ochi in patru mai ales ca nu realizam daca sta sau pescuieste, luminile lui nu erau foarte lamuritoare. Eram convinsi ca sta, pana dintr-o o data se indrepta vertiginos spre noi. Schimbase cursul brusc. La fel de brusc ne-am trezit si noi din amorteala si am facut o volta pentru a evita coliziunea. Noaptea pe mare trebuie sa fii de 5 ori mai atent si in stare de alerta. Dupa vreo 3 ore cand dardaiam serios, reusisem sa-mi impun sa nu-mi mai fie rau, am indraznit sa cobor, acolo m-am ales cu o cazatura si niste vanatai zdravene. Am reusit sa adorm spre dimineata, si odata cu somnul a venit si o liniste si am uitat definitv de rau. La 10 jumate dimineata, m-au trezit colegii de echipaj, spunandu-mi ca am ajuns la destinatie, insulele tremiti Italia. Am iesit pe punte, atmosfera de afara nu arata cu nimic din ce lasasem in urma cu cateva ore. Singurele urme ale noptii, erau chipurile celor care au stat toata noaptea pe punte. Doar soarele stralucitor si cald, mai stergea din amintirile noptii si aducea zambetul pe fata echipajului chinuit. Temperatura aerului era mult peste ce lasasem in Croatia. Dupa acostare, parte din echipaj a disparut in cabine, sa se refaca, o parte am plecat la plimbare, iar Mihaita si Dan au cedat chemarii marii si au facut o baie, in cele 18 grade . De neasteptat dar au trait sa povesteasca. Probabil pentru Dan a fost ca o mangaiere, fiind unul dintre cei mai incercati de raul de mare. Cu dinghy-ul am plecat pe cealalta insulita, noi am acostat pe San Nicola, numarul de locuitori sub 100 cred, dar cu un frumos castel cosntruit in 1200. Insulele Tremiti, sunt un mic arhipelag format din 4 insulite, 3 locuite si una foarte mica, nelocuita. Insulita San Domino, cea mai mare din arhipelag, are numeroase grote, care fac atractia turistilor. De asemenea in zona este si o rezervatie naturala, asa ca scubadivingul este foarte dezvoltat. Ajunsi pe insulita, am gasit un mic restaurant deschis, si supriza sau nu, lucrau si doi romani aici. De la ei am aflat ca in timpul verii, nu ai unde sa arunci un ac, ca nu pre ai ce vizita si ca la ei se manca prost si scump. Dupa cateva poze ne-am intors la barcuta noastra. Aici era activitate deplina, toata lumea se revigorase cu somnul binevenit, unii incercau sa pescuiasca, altii au preluat dingy-ul si au plecat la explorat. Desi italienii pun mare prêt pe aceste insule, pe mine nu m-au impresionat, gusturile nu se discuta.
Pentru a doua zi trezirea era stabilita la 6 si plecarea foarte devreme, ne asteptau 70 de mile, si vantul la fel de puternic ca nopatea precedenta. Evident ca nimeni nu s-a trezit la 6, abia pe la 8 am inceput sa ne dezmeticim. Totul era inconjurat de o ceata groasa, de nu permitea nici soarelui sa treaca. Dupa micul dejun, am decis sa mai urcam odata la castel, in speranta ca soarele va castiga lupta cu ceata. Peisajul de sus de la castel impresionant, scaldat in ceata groasa, parea ireal.  Stancile abrupte gazduiau, sute de pescarusi. Am plecat la ora 11, cap compas Insula Vis, orasul Vis. A fost o zi perfecta de sailing, am mers tot dumul cu vele, iar veselia de la bord, arata ca toata lumea uitase drumul de venire. Desi marea era in aceleasi conditii, soarele, a jutat mult, si astfel nimeni nu a mai cazut victima raului de mare. Cand mai aveam cateva mile, fiind intre insule, vantul nu ne mai ajuta, am pornit motorul, surpiza, acesta dadea rateuri, asa ca brusc portul mama a fost schimbat cu primul port care ne iesea in cale. Komica...se pare ca acest port era predestinat repartiilor. Desi situatia nu parea deloc roz, vant puternic si un motor indartnic, la o distanta mai mica de doua mile de insulitele din jurul nostru, emotiile de a ajunge in port in siguranta au fost mari. Nu stiam daca, motorul va cupla in revers, nu stiam daca va ceda cand ne va fi lumea mai draga sau daca se va opri brusc. O mare parte din aceste informatii skipperul ni le-a povestit la un pahar de vin dupa ce am acostat, fara probleme. Calmul cu care a manageriat situatia, ne-a uimit pe toti. Bora isi facea de cap in marina, vantul vuia cu o forta incredibila, parca vroia sa ia totul din calea lui. Dupa acostare, am plecat sa luam o cina calda. Atmosfera a fost festiva si toata lumea se simtea minunat, singura umbra a acelesi seri a fost lipsa puntii cand am ajuns la barca, se vede ca cineva nu-si facuse bine temele, la capitolul noduri. Desi am cautat puntea, aceasta nu era de gasit. Asa ca buzunarele noastre s-au mai usurat de niste euro. Urcatul si coboratul de la bord s-a transformat intr-o aventura. Somnul nu a fost foarte odihnitor, vantul a continuat sa urle, sa miste toata barca, si tot ce era in jurul nostru. Ne-am simtit ca intr-un cort pe un varf de munte, in pragul furtunii. A doua zi de dimineata era programata repararea motorului, toti inginerii si-au pus mintea la contributie in gasirea problemei. Vantul a continuat sa sufle cu putere si a doua zi de dimineata, asa ca fara cuvinte, echipajul a disparut de la bord, nefiind foarte incantati sa iasa din port pe asa vreme. Dupa o plimbare prin Komiza, baietii au reusit sa se lamureasca de problema motorului, vantul s-a mai potolit si am plecat spre Vis. Vantul a cazut de tot, marea s-a linsitit, si astfel am ajuns la destinatie cu motorul. Micutul orasel Vis era amenintat de nori negrii. Am inchiriat doua scutere si am plecat sa refacem traseul, vis-komiza pe coasta, spectaculos si impresionant, intoarcerea am facut-o prin muntele invaluit in ceata, cu greu reuseau micile noastre scutere sa faca fata drumului. Intorsi la barca, toti au vrut sa testeze calitatile scuterelor. Am vizitat si vecinul oras Kut, la fel de frumos si pitoresc, ne-am strans cu totii in cockpit, pentru povesti de noapte buna. A fost ciudat sa dorm intr-o liniste totala, aproape auzem cum respira pestii.
Dimineata ne-am trezit scaldati de ploaia care ne amenintase inca din ajun.  Dupa vreo doua ore de ploaie serioasa, a iesit soare si cu el si pofta noastra de viata. Domnul profesor a decis ca trebuie sa mai exersam acostarile, asa ca marina aproape goala ne-a permis sa facem asta. Langa noi mai erau acostate doua veliere, ca a fost maestria noastra, ca trebuiau sa plece, cert este ca in scurt timp am ramas singuri in marina.  In dimineata acelei zile, am realizat cu mare tristete ca este vineri, ultima noastra zi de sailing. Dupa orele de acostare, am plecat catre Split. A fost o zi plina de voie buna, am gatit pe muzica minunatului Pavaroti, am invatat cum se curate usor usturoiul si cum se poate face mujdei aruncand cateii intr-o sticla de plastic, si trantind sticla de toti peretii. Metoda vanatoreasca. Soarele caldut nu facea simtit vanticelul rece care batea fix din prova. Ajunsi in rada portului Split, feriuri uriase intrau si ieseau, dupa dimensiunea lor am realizat ca marina e cu mult mai mare decat orice marina in care acostasem pana acum. Splitul se arata semet si frumos, soarele sublinia frumusetea cladirilor.

[Danutzazpr]

Cei 15 metrii ai barcutei noastre pareau furnici pe langa uriasii cu 10 punti. Am realizat ca timpul ramas pentru vizitarea Splitului e prea scurt si nu se merita sa acostam si sa platim 100 euro pentru cateva ore. Am decis sa ajungem in Trogir si sa ne intoarcem cu masinile pentru vizitarea orasului. In Trogir am ajuns in mai putin de o ora. Am decis sa acostam in marina din centrul orasului, penttru ai vizita frumosul centru vechi. Aici ne-a intampinat un domn spunandu-ne ca nu se poate sa acostam cateva ore cum ne propusesem. Noi speram sa putem accosta fara achita vreo taxa. Penru 4 ore am fost taxati cu 50 de euro. Am coborat din barca aproape in terasele de pe cheu sub privirile admirative ale turistilor. Centrul vechi aduce cu Venetia, doar graiul localnicilor, ne spunea ca nu suntem in Italia. Cladiri frumoase, stradute stramte, magazinase cochete, baruri oacehese. Dar cele 4 ore erau arhisuficiente pentru vizitare. Cu tot cu poze si o cafea la o terasa si ne-au mai ramas 2 ore ne acoperite, asa ca le-am petrecut intr-un barulet cu un cocktail si voie buna. Intoarcerea in marina mama, care era la 10 minute de unde ne aflam, s-a facut pe un calm plat al  marii, muzica lui Pavarotii, si iluminatul nocturn al orasului, 10 minute de feerie. Radu a facut o acostare care ne-a lasat cu gura cascata pe toti, si am realizat ca mai avem nevoie de ceva sute de mile cu spatele pentru a ajunge la maiestria lui.
La restaurantul din marina un grup de croati petreceau cu muzica live si multa voie buna, ritmurile vesele ne-au atras si pe noi. Ne-au poftit cu zambetul pe buze si astfel am dansat pana spre dimineata. Probabil ca toti am fi facut orice sa oprim timpul, sa nu vina dimineata cand trebuia sa ne intoarcem la cotidian. Ultima noapte de somn pe Led Zeppelin a fost linistita. Dimineata toata lumea facea bagaje, fara tragere de inima. Nu stiu cum dupa vacanta nu-ti mai incap hainele in bagaje, desi nu ai cumparat nimic in plus, parca si ele se incapataneaza sa se intoarca acasa.
Curand au aparut scafandrii, pentru a verifica daca sunt daune la chila. Au aparut si angajatii firmei de charter pentru a face verificarea interioara. Totul era in regula, sigura plata a fost puntea pierduta in Komica, a fost destul de piparata, aproape 150 de euro, data viitoare vom verifica de doua ori nodul. Usor soarele a disparut in nori, si au aparut nori, asupra marinei cat si in sufletele noastre. Dupa o ultima cafea in marina, o poza de grup si promisunea ca vom repta experienta, ne-am urcat in masini si am plecat spre casa.
A fost  o saptamana frumoasa, cu multe invataminte, un echipaj simpatic, care nu a facut nicio discriminare ca eram singura fata la bord. Am fost tratata ca de la egal la egal, asa ca povestea mea se poate denumi si 11 marinari in Adriatica. S-au legat prietenii frumoase, si durabile, pentru ca marea te leaga altfel, un pic din fiecare a ramas pe apele minunate ale Adriaticei. Am plecat mai buni, mai curati, mai intelepti, cu un respect mai mare pentru apa, barca si meseria de skipper.
Radu skipperul nostru, un tip de nota 10, lucru pe care il stiam, dar care mi s-a confirmat. Bine pregatit, cu un calm demn de cel mai iscusit profesor, stapan pe situatie, efervescent, mereu vesel si pus pe glume, cu vaste cunostiinte despre locurile in care am ajuns. Un bun didact, de la care inveti ceva nou cu fiecare iesire.
Am revenit mai indragostita de mare, de sailing, mai dornica de noi aventuri, dar trista ca totul s-a terminat atat de repede. Daca asteptarea a fost de neindurat, sfrasitul unei astfel de vacante este chinuitoare.
Viata e un lung sir de asteptari, planuri pentru vise ca cele enumerate mai sus. A meritat asteptarea si altele care vor urma. Novicii au fost si ei virusati, asa ca am mai adugat 3 oamenii la iubitorii de vele.
Radu, Mihai, Adrian, Narcis, Valentin, Gabi, Ovidiu, Aurel, Gabi, Dan, Catalin, Dana, nume legate pe vecie de o saptamana de neuitat. Un legamant pecetluit de soare, de vant si mare. Un echipaj aparte, fiecare cu povestile lui, cu vorbe de duh si nebunii. Toti vom fi pe vecie echipajul Led Zeppelin.
Aici inchei, pana la proxima intrunire si poveste sa auzim numai de bine. Pe data viitoare frumoasa Croatie si Adriatica!

[Danutzazpr]

pozici aici

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.398654180152735.95836.100000244703081&type=3


nu reusesc sa le incarc altfel....