Sunt sunat de o amică pe la jumatea lui Mai. Subiect? Barca! Sunt liber - sau mai bine zis barca este liberă - de 1 iunie? că ar vrea să schimbe aerul de Bucureşti pe cel de Limanu. Fiind la calculator, am notat promisiunea conştiincios în calendar şi mi-am văzut de ale mele.
La sfârşitul lui Mai, un alt telefon. Un bun prieten dar suna cam târziu... eram ocupat. Adică barca. Poate totuşi ne înghesuim? De data asta, adauga o informaţie esenţială: avem vacanţă de pe 1 iunie până pe 5! Hmm... deci de asta aveam eu calendarul aşa de liber. Iar 5 zile libere nu pot fi aşa uşor ratate, mai ales că anul ăsta nu am reuşit să ies destul, deoarece a fost frig până târziu. Oricum mini-vacanţa de Paşte a fost ratată şi mă resemnasem că nu voi ieşi mai devreme de vacanţa de vară... aşa că m-am decis instant: Plecăm! dar să vedem unde şi cum.
La "cum", lucrurile stau momentan prost, deoarece nu mă pot baza pe motor. Probabil trebuie să devin şi mecanic, pentru a ridica liniştit o velă. Dar mă pot baza pe vânt, nu-i aşa? Mai ales că motivul pentru care am barcă este că vreau să navighez cu vele... pe când în charterele prin Grecia am tot motorit. Aşa că prima parte a întrebării depindea de prognoza meteo: avem vânt bun de ceva Deltă, Edighiol sau măcar un răsărit de soare şi un delfin rătăcit între Mangalia şi Tomis, sau oare ne va purta până la Varna şi apoi să ne întoarcem tot pe vele?
Recunosc că eram doritor să mai vizitez Varna, un oraş care mi-a plăcut mult. L-am descoperit căutând magazinul din care mi-am cumpărat prima velă... pe atunci de windsurf. Între timp burta mea a crescut proporţional cu lestul ambarcaţiunii, doar dimensiunea randei a rămas relativ constantă. Aşa că am fost fericit să văd că două prognoze în general corecte coincid în a indica un vânt bun către Varna din noaptea de 1/2 iunie, şi vânt bun de întors începând cu 4 iunie. Şi mai bun pe 5 iunie. Super!
Alte câteva telefoane au lămurit echipajul: noi doi plus două amice, dornice de un weekend pe apă.
În timp, după atâtea ieşiri, am renunţat să mai fac mari pregătiri. Bagajul este sumar, mâncarea deliberat puţină - tot timpul reduc şi permanent rămân cu o sacoşă de haleală mai mult sau mai puţin apetisantă. Deşi toată lumea presupune că pentru a naviga cu succes este necesară mâncare în cantitate suficientă, în realitate puţini rezistă valurilor... de cumpătare, ce se revarsă unul după altul de la micul dejun până la cină. Pe de altă parte nici nu vreau să îmi descurajez viitorii coechipieri cu poveţe de genul nu avem nevoie decât de o conservă-două şi eventual o legumă, că oricum mâncăm în oraş... adică numai în oraş o să fie posibil de luat masa, ha-ha! Lucrurile necesare şi care se pot aproviziona sunt motorina, mai ales când avem termen limită de revenit, bateria încărcată, apă şi ceva bere.
Am plecat neobişnuit de punctuali, probabil sub imperiul prognozei. Anul trecut de ziua mea am plecat mai târziu cu 24 de ore şi am ratat vântul bun de Kaliakra. Aşa că am păpat un tort foarte gustos undeva travers de Agigea, în compania unor delfini, pe un calm plat. Vântul nu mă aşteptase şi se rotise. Asta apropo de a avea lucrul tău!
Nici nu luăm bine largul, pentru a dubla capul Shabla, că amicul meu, care se oferise de cart, porneşte pilotul automat şi îşi deschide berea! Marinar adevărat, cunoaşte procedurile. Numai că amicul lui pilotul automat este o variantă simplă, cu busolă electronică. Am zis că dublez preţul bărcii şi montez unul mai sofisticat, cu senzor gyro, care are o calitate esenţială: pilotează bine barca la valul de pupa, mai ales la valurile mărişoare de pupa, cum erau cele care ne purtau, pe un curs de 180*, către Shabla şi mai departe, către Kaliakra.
Cu Nepotu'/ Văru'/ nea Cornel, cum este poreclit pilotul automat de eche, a trebuit să renunţ la randă, am pus tangonul telescopic la genovez şi am mers linie... dar barca s-a transformat rapid într-o veritabilă maşină de spălături stomacale. Lipsit de posibilitatea de a simţi valul care se strecoară sub pupa, pilotul automat îl lasă să fure direcţia în mod evident înainte de a reacţiona. Aşa că barca face o mişcare de rotire într-un bord, apoi cum trece valul şi pilotul corectează cârma, se roteşte în sensul celălalt. Rotaţiile sunt rapide şi destul de ample, pentru că valurile sunt mărişoare iar vântul asigură tracţiune şi flux pe pana cârmei. În plus, barca saltă şi apoi coboară, într-o mişcare compusă pe care otolitele şi neuronii renunţă rapid să o mai înţeleagă.
Răsăritul a fost în spatele cortinei de nori, dar măcar vântul s-a întărit şi în scurt timp mergeam spre destinaţie constant cu vreo 4 nd. Cursul a fost puţin defavorabil, dar nu semnificativ. Am mers la culcare, punând capul pe pernă alături de tableta cu softul de navigaţie. Aşa am aflat când m-am trezit că suntem travers de Krapets şi suficient de departe de ţărm încât să pun capul la loc pe pernă, pentru a reveni pe punte aproape de Shabla.
Delfinii şi-au făcut obişnuita apariţie dar, finuţi ca de obicei, s-au ţinut mai departe de E-urile deversate printre privirile şi strigătele de admiraţie. Prin faţa noastră defila coasta, iniţial cu plaje de nisip şi apoi, după Shabla, tot mai înaltă, faleza stâncoasă făcută şvaiţer de apa sărată. Un soare strălucitor lumina o apă de un vernil incredibil cu valuri translucide, cum nu cred că am mai văzut-o, pe care şi prin care se vedeau bine spinările şi siluetele negre ale marsuinilor.
Pe apă era o linişte totală. Nici un cargou, nici măcar alt velier. Am remarcat zona Yailata, pe care îmi doresc să o explorez de multă vreme, şi o plată micuţă, amenajată cu ceva umbreluţe şi o clădire, imediat la nord de Kaliakra. Am căutat în zadar cu binoclul micuţul balcon de lângă capelă, ce oferă o privelişte superbă asupra mării, şi le-am promis coechipierelor că după ce schimbăm cursul şi intrăm sub protecţia capului, valurile mari de pupa vor dispărea şi o dată cu ele se vor domoli şi mişcările bărcii. Navigasem peste aşteptări, dublând capul cam la ora 13. Am sărbătorit cu un prânz frugal şi nişte lichide şi apoi am ajustat cursul.
Vântul a scăzut constant, viteza de asemenea, din fericire vizibilitatea se menţinea excelentă aşa că admiram coasta cu binoclul. Valea de la Dalboka, apoi Kavarna, casele din Balcic, Albena... Travers de Constantin şi Elena vântul a dispărut şi marea a devenit blândă, cu o hulă domoală. Timp de strâns velele şi pornit motorul. Ştiam din experienţă că mai avem mult de parcurs, portul fiind mult retras în golf.
Pe uscat luminau puternic o grămadă de lumini roşii şi verzi, ce îi ghidau probabil pe turiştii rutieri. Noroc că o dată cu iluminatul feeric al neoanelor şi LEDurilor s-au inventat şi GPSurile.
Marea calmă, pilotul automat şi mersul la motor au aruncat în anonimitate restul plimbării, exceptând cartul toată lumea mergând la culcare.
Căpitănia nu a mai binevoit să răspundă la apel, dar au răspuns cei de la poliţia de frontieră. Am raportat datele ambarcaţiunii şi venirea, mi s-a confirmat, apoi am întrebat cum ajung la sediul lor. Ştiam că e mai complicat, cel puţin explicaţiile fuseseră complicate când am făcut ieşirea cu barca de acolo, dar se rezolvase deoarece venise vameşul în marină pentru formalităţi. Acum, nici un răspuns.
Am revenit după intrarea în port, la fel fără a primi vreun răspuns. De nici un fel. Însă pe mal o maşină semnaliza insistent cu farurile şi o lanternă roşie. Hai să vedem ce vor! Nu de alta dar la ora unu jumate noaptea, noi fiind singura barca ce trecea pe acolo, părea o invitaţie la dialog.
La cheu, vameşul. Tot nu este obligatorie asigurarea bărcii în apele bulgare. În schimb l-am asigurat că avem aceeaşi birocraţie, nu de alta dar a trebuit să completez formularul de intrare în 2 exemplare.
Marina de la intrarea în port este ieftină la 5€ zilnic, dar toaletele şi duşurile arată ca dintr-un film apocaliptic. Există însă o a doua marină, alături, unde găsim un paznic ce vorbea engleza, cu un timbru inconfundabil de fumător înrăit, alegându-şi lent cuvintele. Măcar tutunul mirosea bine. Am fost asigurat că utilităţile sunt funcţionale, am aflat că era o regată a doua zi şi, după îndelungi reflecţii pe care le-am aşteptat în tăcere, am aflat că puteam să andocăm la singurul loc liber, care era în principiu rezervat pentru concurenţi.
Moşulică din prima marină era mult mai simpatic, dar spre dezamăgirea lui i-am explicat neceremonios că în marina de alături au măcar curent. Nu am ştiut cum să îi spun că acolo toaleta şi duşul (câte o singură bucată) sunt funcţionale şi i-am scris numărul de telefon în caz că ar dori cineva să se converseze cu mine despre plecarea intempestivă, după ce semnasem regulile marinei, fără să achit jumătatea de oră petrecută acolo.
În fine, pe la 2 noaptea barca este amarată la cheu, marina achitată, priza de curent este legată la postul pontonului şi frigiderul zumzăie răcind berea. Echipajul doarme iar eu mă tratez cu o berică mai rece decât suratele, ce avea să fie descoperită cu un ton de reproş a doua zi de dimineaţă. Urma secţiunea terestră a excursiei.
Excelenta povestirea si bineinteles intamplarea... :)
Super. Si eu am profitat de vacanta de rusalii si am avut de ales intre a pleca spre Bulgari sau spre delta. Deoarece inca nu mi-am luat inima in dinti sa parasesc tara pe apa am ales sa urc spre nord, cu toate ca vantul era potrivnic. Daca as fi stiut ca mai pleaca un velier spre Bulgari veneam si noi. Era bun un post unde sa ne anuntam plecarile.
Eu am facut Tomis->Sacalin->Gura Portitei->Edighiol->Tomis
un scurt rezumat video: https://www.youtube.com/watch?v=iK7u685P2IE (https://www.youtube.com/watch?v=iK7u685P2IE)
DoiNomazi: Mulţumesc!
George563: Mişto excursia voastră! Acum e vremea ideală pentru Deltă, deoarece încă nu au început ţânţarii :)) Şi eu îmi doresc câteva destinaţii din nord, Edighiol, Sahalin şi Sulina la noi, şi mai departe să ajung la Odessa şi eventual în delta Niprului.
Trecutul la ucrainieni e mai complicat decât la bulgari, fiind cu viză, negocieri şi şpagă. Formalităţile sunt simple şi gratuite la bulgari, fiind în UE. Dacă nu ai modificări de echipaj între intrare şi ieşire e chiar simplu, 2 formulare la intrare şi unul la ieşire.
Mersul în tandem mi se pare dificil din cauza vitezelor diferite, dar te voi anunţa când mai plec peste graniţă.
Acum am descoperit topicul, probabil vara călăream alte ape :)
E interesant de mers direct Varna, dar puțin mai plictisitor pentru pasagerii neînvățați cu pasaje lungi.
Nu mai folosiți frate pilotul automat, dacă tot merge chinuitor cu val de pupa. :D Pune omul la eche, să înțeleagă navigația și să aibă ce povesti acasă!
Eu unul am gyrocompass-ul, baza de pilot automat, îmi lipsește un motoraș pe cremaliera circulară. Dar nu l-am montat niciodată tocmai din motivația că pe apă vreau să navighez eu, nu electronica :D
Apropo de moșulețul din prima marină-Varna, imediat după dig. Acolo e și un român bătrânel, rămas după cedarea Cadrilaterului. E căsătorit cu o bulgăroaică și s-a bucurat să vorbească românește cu mine. Deși arhaică limba pe care o articula, îi venea ca o bucurie strămoșească.
@ghrt
Pai si asta e toata povestea? Intoarcerea? Cu autobuzul? :)
@Florio
Am pus omul la eche. Fii atent ce a făcut - şi era vorba chiar de întoarcerea de la Varna. Era o brizuliţă f f slabă, ceva hulă şi nu mai ţin minte de ce a trebuit să merg la prova, când barca începe să se rotească... mă uit la coechipierul de la eche, în loc să se uite şi el la busolă şi la vele ghici ce făcea? Se uita la telefon, la softul de navigaţie şi aştepta să îi arate cursul. Viteza fiind foarte mică nu afişa nimic, nici viteză nici direcţie... aşa că barca rămăsese de capul ei. Recunosc că m-am pierdut cu firea şi i-am zis câteva de dulce.
Pe de altă parte la drum lung e obositor să stai la eche. Când am venit din Bosfor a fost nevoie de om la eche primele 36 de ore şi eram numai 2 disponibili - a fost chiar foarte obositor.
@Pelicanul:
Am făcut de atunci o grămadă de plimbări cu barca. Am identificat de ce nu aveam presiune la ulei şi mi-au luat foc nişte fire electrice pe la motor, cu un fum gros şi negru de am sărit la extinctor... am găsit plesnită o liţă din straiul prova, l-am schimbat şi am plecat pe larg la Tsarevo (36 de ore), apoi am stat prin sudul Bulgariei şi am revenit cu vântul din prova, pe furtuna de Sf Marie... Acum meşteresc la un panou nou de control, cu indicatoare şi siguranţe... m-am inspirat din filmul Airplane :)) deci aş povesti dar stau prost cu timpul... şi cu inspiraţia scriitoricească...
Citat din: ghrt din Noiembrie 17, 2017, 11:11:42 PM
............
Am făcut de atunci o grămadă de plimbări cu barca. Am identificat de ce nu aveam presiune la ulei şi mi-au luat foc nişte fire electrice pe la motor, cu un fum gros şi negru de am sărit la extinctor... am găsit plesnită o liţă din straiul prova, l-am schimbat şi am plecat pe larg la Tsarevo (36 de ore), apoi am stat prin sudul Bulgariei şi am revenit cu vântul din prova, pe furtuna de Sf Marie... Acum meşteresc la un panou nou de control, cu indicatoare şi siguranţe... m-am inspirat din filmul Airplane :)) deci aş povesti dar stau prost cu timpul... şi cu inspiraţia scriitoricească...
Dă-o-ncolo de inspirație scriitoricească, zi pe șleau în simplu stil de jurnal de călătorie :) !
Nu se supără nimeni, că suntem pe forum de bărci nu de literatură :)
O dată cu legarea bărcii la ponton s-a întremat şi jumătatea suferindă a echipajului... şi ce tratament pentru răul de mare este mai bun decât umbra unor copaci? Zona de lângă port, deşi poartă însemnele epocii recente, respectiv nişte blocuri şi hoteluri comuniste plus ceva clădiri moderne, a rămas cu farmecul unui oraş cu clădiri micuţe de 2-3 etaje, ba chiar are diverse ruine din epocile romană şi bizantină, când Varna era un oraş important. Multă verdeaţă şi umbră, ba chiar şi un parc destul de mare, ce găzduieşte un muzeu naval cu exponate relativ interesante, adică yachtul "Cor Caroli" cu care a făcut înconjurul lumii pentru prima dată un bulgar, Georgi Georgiev, în 1976-1977, şi naveta torpiloare Drazki, de la începutul de secol 20.
Am vizitat Varna în plină criză bucureşteană a cireşelor, dar n-am profitat de oportunitatea unor preţuri normale deoarece ne-am concentrat atenţia pe restaurantul turcesc şi apoi pe cel de peşte chiar de lângă port (nu cel cu corabia, care mi se pare de un kitsch ce anunţă mult comercial). Promenada dintre catedrală şi platforma de belvedere de pe malul mării este interesantă, mai ales dacă arunci o privire pe străduţele laterale; sunt nişte colţuri arhitecturale interesante alături de oaze verzi şi liniştite, în contrast cu forfota promenadei alăturate.
Prima zi de plimbare a adus şi decizia fermă a amicei de a se întoarce tot pe apă... cui pe cui se scoate? Întâmplător nişte prieteni bucureşteni îşi petreceau vacanţa în apropriere şi îi propusesem să îi sun ca să îi rog să o ia cu maşina acasă.
În fine, mica pauză pe uscat a trecut pe repede-înainte şi ne-am pregătit de plecare. Formalităţi succinte, constând în predarea formularului de la intrare vameşului, urări de bine şi la drum!
Prognoza meteo era foarte bună, un vânt uşor de NE până când ieşeam în larg, apoi se rotea dinspre sud. Mă bazam pe ea, pentru că era dată de mai multe site-uri şi se menţinea de câteva zile... şi mai ales vântul de NE exista şi ne-a ajutat să ieşim în largul golfului. Chiar am plecat dis de dimineaţă, deoarece pe la prânz se mai rotea vântul şi devenea ideal pentru întoarcere. E drept că am mers mai lent decât speram, având timp să admirăm baliza din rondoul din largul portului, dar măcar am făcut-o în linişte, fără bodogănitul dieselului.
În larg, strângeam vântul tot mai slab, urcând spre Kaliakra... prognoza de ora 11 arăta acum vânt de ESE, măi să fie... hai mai la larg, poate o fi acolo...
Pilotul automat nu a mai făcut faţă condiţiilor, deoarece nu realizase că barca stătea cam pe loc şi ca atare degeaba încerca să mişte de eche... aşa că am trecut pe tehnica umană, teoretic superioară. Tehnica umană şi-a deschis tacticos o bere, apoi aplicaţia de navigaţie pe smartphone, a calculat ruta optimă către Kaliakra şi a luat cartul în primire. Mă duc la prova, nu mai contează cu ce (şi nici nu mai reţin!), când barca începe să se mişte fără sens... velele flutură zgomotos în brizuliţa slabă, şi continuă să fluture... barca se roteşte în cu totul altă direcţie decât aia bună... iar randa ascundea cockpitul şi coechipierul rămas la cârmă... Merg să văd ce se întâmplă şi omul stătea cu ochii în telefon. Aplicaţia nu mai afişa nici viteza şi nici direcţia, deoarece vântul fiind slab, viteza scăzuse sub 1 nod... aşa că pilotul uman, în loc să verifice velele şi busola, aştepta să îi spună telefonul încotro să tragă de eche! Acum mă amuză, dar atunci am fost şocat şi cam nervos...
Au trecut pe rând toate orele şi o dată cu ele şi speranţele în prognoză... am ridicat vela de fier şi motorină şi i-am dat bătaie. Chiar tare de tot! pentru că, din motive numai de el ştiute, motoraşul semnala lipsă de presiune la ulei la turaţii scăzute şi medii. Când acceleram serios, cam la 75%, avertizarea dispărea. Ulterior aveam să aflu că nu avea nimic de a face cu uleiul, dar asta e altă poveste şi mai ales după câteva weekenduri de investigaţii; pe moment eram foarte stresat.
Călătoria de întoarcere nu a mai ieşit cu nimic în evidenţă, iar pe după masă târziu a venit şi vântul mult aşteptat. Nu chiar SSE, ci un ESE, dar constant şi relativ puternic... a stârnit urgent o hulă măricică. Din păcate, şi aici a fost o greşeală, pierdusem mult timp în largul Varnei şi stătusem amândoi navigatorii treji de dimineaţă, iar navigarea cu vântul ar fi presupus peste 24 de ore fără odihnă... şi noaptea, chiar dacă ştiam zona... am făcut un calcul şi oricât de mult ne-ar fi plăcut să scoatem velele, oboseala ar fi devenit un chin. Să mergem şi la vele şi cu motorul era imposibil, deoarece banda era prea mare pentru motor, mai ales cu necunoscutele probleme legate de ungere, şi oricum am fi avut cam aceeaşi viteză deoarece accelerasem puternic motorul. Aşadar ne-am întors legănaţi puternic de valuri dar barem eram liniştit: dacă trebuia să opresc motorul, ne puteam continua călătoria cu ajutorul velelor.
Îmi place intrarea în Mangalia în timpul nopţii venind din sud. Farul este relativ inutil, ba chiar periculos deoarece este amplasat undeva departe de malul mării. În schimb, sunt câteva repere inconfundabile, cel mai important fiind antena de telecomunicaţii. Apoi, pe măsură ce distanţa scade, încep să se distingă luminile de navigaţie, cele verzi-roşii de la intrarea în port, baliza cardinală şi lumina de pe capătul digului... În mod hazliu, se văd şi balizele de pe ghiol, care ne vor ajuta să navigăm după ce intrăm în port; cine s-ar ghida acum după ele ar intra direct în stabilopozii negri, ascunşi de noapte.
Ne-am reîntors în Limanu cu jumătate din echipaj având peste 24 de ore de suferit la pat şi cealaltă jumătate dornică de a dormi fără griji! Punct final excursiei, care a fost declarată în unanimitate o reuşită.
Weekendul următor m-a găsit posesorul unei truse nou-nouţe, chinezeşti, de măsurat presiunea la ulei. Am testat-o cu compresorul de maşină, care ştiam că indică corect 2 bari, şi părea să funcţioneze... la modul aproximativ dar suficient. Şi primisem şi senzorul de ulei nou-nouţ de la reprezentanţă, aşa că am trecut la treabă. Am scos scara ce ascunde motorul, mi-am pus hainele, lanterna şi cu mari dificultăţi am convins fişa din senzor să iasă ca să îl pot deşuruba... ghinion, toate cheile mele care se potriveau pe senzor erau mult prea lungi şi se loveau în podeaua cockpitului, fără a putea să desfiletez suficient pentru a prinde altă poziţie... asta e, am strâns senzorul la loc şi am ieşit din nou la plimbare cu un amic, tot cu motorul turat... oricum nu consumă mult... de data asta începuse să pâlpâie lampa de avertizare şi la turaţii mari, şi ca un făcut a căzut şi vântul când încă eram departe în larg...
Al doilea weekend, eram pregătit cu două chei, una micuţă de clichet şi alta micuţă şi fixă... cea cu clichet s-a stricat de la prima încercare, blocându-se mecanismul clichetului, apoi am constatat că oricum tubulara era prea scurtă, iar cea fixă era prea groasă şi nu intra între blocul motorului şi o nervură de pe senzor...
Al treilea weekend am desfăcut senzorul şi am reuşit, după câteva ore de chin şi jumătate de litru de ulei în santină, să măsor presiunea... părea ok. Greu de zis ce valoare avea de fapt, dar era clar peste minim. Am montat şi senzorul nou, indicatorul ţiuia la fel, aprinzându-se şi lampa de avertizare. Băi să fie! Am desfăcut panoul de control am motorului, m-am uitat la difuzor, la lampă, am tras de fire... nimic! Mi-am pus mâna exasperat pe suportul de lemn şi din greşeală am atins un fir de la butuc. Linişte. Incredibil, deci asta era. Trag din nou de fir; lăsat liber, ţiuia, apăsat într-o anumită poziţie, totul era ok. Am strâns urgent sculele şi uleiul din santină, am pus bine vechiul senzor şi m-am pregătit de întors victorios acasă. Mi se părea că rezolvasem problema, dar nu am realizat că de fapt nu o făcusem şi în consecinţă urma să dau de următoarea - sau de consecinţa ei - în curând.
Citat din: ghrt din Noiembrie 19, 2017, 02:53:35 AM
O dată cu legarea bărcii la ponton s-a întremat şi jumătatea suferindă a echipajului... şi ce tratament pentru răul de mare este mai bun decât umbra unor copaci? Zona de lângă port, deşi poartă însemnele epocii recente, respectiv nişte blocuri şi hoteluri comuniste plus ceva clădiri moderne, a rămas cu farmecul unui oraş cu clădiri micuţe de 2-3 etaje, ba chiar are diverse ruine din epocile romană şi bizantină, când Varna era un oraş important.
Ba chiar frumoase clădiri din perioada pre-comunistă :) . Chiar lângă port, mi-a plăcut asta:
(https://lh6.googleusercontent.com/-KuUNObVCv2A/VKuTwV_BriI/AAAAAAAAByM/FLJyirV5Wbw/w1358-h763-no/DSC00967.JPG)
Citat din: ghrt din Noiembrie 19, 2017, 02:53:35 AM
Am vizitat Varna în plină criză bucureşteană a cireşelor, dar n-am profitat de oportunitatea unor preţuri normale deoarece ne-am concentrat atenţia pe restaurantul turcesc şi apoi pe cel de peşte chiar de lângă port (nu cel cu corabia, care mi se pare de un kitsch ce anunţă mult comercial).
Eu unde văd un restaurant turcesc, știu că de acolo plec ghiftuit :) . Am testat restaurantul de care zici, tot într-o călătorie pe mare, dar cu iz de croazieră lungă și mulcomă.
Cred că e cel numit Orient:
(https://lh4.googleusercontent.com/-Ua11HhSAp_Y/VKuT-HzYRvI/AAAAAAAABzA/KDLcRC8_mOs/w1358-h763-no/DSC00985.JPG)
https://www.google.ro/maps/place/Orient/@43.198669,27.9150838,1406m/data= (https://www.google.ro/maps/place/Orient/@43.198669,27.9150838,1406m/data=)!3m1!1e3!4m13!1m7!3m6!1s0x40a4538baaf3d7a1:0x5727941c71a58b7c!2sVarna,+Bulgaria!3b1!8m2!3d43.2140504!4d27.9147333!3m4!1s0x40a453f124423681:0xeedaf0af96433005!8m2!3d43.2004561!4d27.9158581?hl=ro
Citat din: ghrt din Noiembrie 19, 2017, 02:53:35 AM
Prima zi de plimbare a adus şi decizia fermă a amicei de a se întoarce tot pe apă... cui pe cui se scoate?
Foarte tare, prietena ta! Luaseși decizia s-o trimiți acasă pe șosea? :D
Citat din: ghrt din Noiembrie 19, 2017, 02:53:35 AM
Îmi place intrarea în Mangalia în timpul nopţii venind din sud. Farul este relativ inutil, ba chiar periculos deoarece este amplasat undeva departe de malul mării. În schimb, sunt câteva repere inconfundabile, cel mai important fiind antena de telecomunicaţii. Apoi, pe măsură ce distanţa scade, încep să se distingă luminile de navigaţie, cele verzi-roşii de la intrarea în port, baliza cardinală şi lumina de pe capătul digului... În mod hazliu, se văd şi balizele de pe ghiol, care ne vor ajuta să navigăm după ce intrăm în port; cine s-ar ghida acum după ele ar intra direct în stabilopozii negri, ascunşi de noapte.
Ne-am reîntors în Limanu cu jumătate din echipaj având peste 24 de ore de suferit la pat şi cealaltă jumătate dornică de a dormi fără griji! Punct final excursiei, care a fost declarată în unanimitate o reuşită.
Semnalizarea este prin părțile noastre balcanice, adesea opțională. Te și miri, cum naiba la așa regulamente stricte, așa răspuns oficial slab în semnalistică.
Desigur, se poate și mai rău (ca și când asta ar fi vreo alinare :) ). La faimosul popor urmaș ai argonauților, faima navigației europene, grecii. Și nu oriunde, luăm exemplu o insulă hiper-turistică: Skiathos. Nici una dintre stâncile ce o înconjoară (unele cu statură de adevărate insule) nu este semnalizată. Am plecat anul acesta din portul lor, noaptea. Era beznă ca-n nucă, iar singura stâncă ce licărea o izofază albă, era cea din mijlocul portului. Restul pândeau în beznă, să muște din coca vreunei bărci.
Tot anul acesta, despre niște lumini de intrare în marină, întâlnite de prieteni: lumina verde era roșie, iar cea roșie nu era deloc :)
Da, Orient este restaurantul. Sunt destul de apropiaţi ca savoare de bucătăria turcească propriu-zisă, cea din partea europeană.
La noi găseai şi un specific dobrogean, mă refer la Baba Nur sub managementul vechi. De când s-au schimbat nu am mai trecut pe la ei, deşi sunt în zonă aproape săptămânal. Mi-am cumpărat linte şi când mi-e dor... :) Resturantul turcesc din Mangalia se închide în perioada ne-estivală, aveau prea puţini clienţi. În schimb am găsit în Mangalia o măcelărie tătărească de unde îmi iau cârnaţi, sunt foarte gustoşi şi nu par să lase prea multe chimicale la prăjire.
Cu amica, principial nu impun niciunui membru al echipajului ce să facă... chiar şi pe mare, cât timp nu pune barca sau pe ceilalţi în pericol poate fiecare să facă ce vrea. Astă vară unul dintre noi a fost nevoit să plece acasă rutier deoarece se simţea prea rău. Am adus barca înapoi în doi şi asta a fost.
Semnalizarea în Mangalia este relativ ok; pe harta de acostare apar 2 stânci nesemnalizate dar sunt în afara şenalului, singura situaţie periculoasă este la bancul de nisip din sudul insulei din port dar acolo aparent nu au ce face. Nu e spaţiu să mute baliza mică verde mai în şenal, are şi un joc de circa 20 de metri.
Eu am o senzaţie ciudată când văd balizele de pe ghiol... adică fiind foarte înalte, le văd de pe mare chiar dacă se interpune fâşia aceea de uscat şi un dig de stabilopozi. Nu cred că este periculos, deoarece dacă m-aş apropia mult de dig ar trebui să văd restul balizelor şi să realizez harta.
La greci mi se pare imposibil să semnalizezi tot. Sunt extrem de multe stânci. În zonă este semnalizat doar muntele acela subacvatic din canalul Skiathos, care are un platou la 1.5 metri sub oglinda apei. Şi tot naufragiază constant nave pe acolo.
Oricum, prefer să fie atât de ieftin totul, decât să plătim toţi bani serioşi pe Depka, pentru cheiaj şi diverse taxe de intrare în "rezervaţiile marine". Vorba ăstora de la căpitănia Mangalia, despre ultima baliză roşie de pe ghiol, defectă de câteva luni bune: discută la voi la marină să luaţi legătura şi să plătiţi intervenţia, că pe voi vă deserveşte. Pe undeva au dreptate. Dacă mi-ar cere cineva părerea ca şofer, 99% din semnele de circulaţie ar dispărea.
Dial M for... Many surprises!
Am rezolvat problema presantă a presiunii la ulei? Pe barcă întotdeauna e ceva de făcut. Următoarea chestie sâcâitoare e toaleta. Unul din criteriile pentru alegerea bărcii a fost să aibă toaletă marină într-o cabină separată. Din motive financiare, toaleta este în cabina prova, sub pat, închiderea uşii cabinei prova îndeplinind condiţia eliminatorie... şi deranjând periodic ocupantul patului.
Când am adus barca am ţinut-o cam 9 luni pe o platformă betonată, în apropiere, mergeam des la ea dar nu mi-a dat prin minte să verific robinetul toaletei. Am făcut-o de abia după ce am dat barca la apă şi am constatat cu stupoare că cel de evacuare, un Blakes impozant, este blocat!
Băieţii ca băieţii dar mai sunt şi fete. Am tot încercat să trag de el fără rezultate. Am fost sfătuit să deşurubez puţin capacul, apoi să îl ciocănesc cu un şpiţ din exterior, având pregătit şi un dop în caz de ceva. Chestia cu dopul m-a convins să aleg o cale mai scumpă dar sigură de a rezolva problema: am cumpărat un rezervor portabil de rulotă, l-am instalat sub patul prova şi am conectat evacuarea cu un olandez. Cu ajutorul unei substanţe chimice ecologice funcţionează relativ acceptabil, dar nu e ceea ce trebuie; golirea rezervorului este o sarcină de care mă lipsesc bucuros!
După un sezon de plimbat rezervorul am decis să deblochez robinetul, dar prudenţa m-a îndemnat să ridic barca din apă. Mi-am făcut griji că poate este defect şi va trebui schimbat, ceea ce pare destul de complicat, consumator de timp până obţin altul din UK iar eu vroiam să stau pe barcă... mai greu cu barca pe un cheu industrial din şantierul naval. Pentru asta am hotărât să duc barca la Eforie, costul urmând să fie foarte puţin mai mic decât vis-a-vis de pontonul din Limanu. Recunosc că de fapt vroiam un motiv să fac plimbarea!
Vremea rece de la începutul sezonului, programul încărcat al posibililor coechipieri şi vântul predominant de nord din weekenduri m-au reţinut până prin luna Mai, când în fine a apărut o fereastră de vreme frumoasă, prognoză de vânt din sud şi Raul şi-a declarat disponibilitatea: urma să mergem la barcă vineri, plecam sâmbătă dimineaţă iar el trebuie să revină în Bucureşti sâmbătă seara.
Vineri după amiaza ne felicitam pentru decizia de a pleca în voiaj pe mare. Termometrul maşinii ne arăta 43*C pe autostradă. În spate, Bucureştiul începea să se topească estival iar autostrada gemea de trafic. Ce să mai, vară în toată regula! Ne-am petrecut drumul conversând despre mooring şi ancorare, cum folosesc ancora pe Rebekah şi în general cum a fost pe alte bărci în diverse situaţii. Ajunşi în marină este foarte plăcut... ieşirea se anunţă a fi un succes! Privind în urmă, cred că a fost cea mai ieşită din comun croazieră pe care am făcut-o... în sezonul acesta în mod cert. Poate când am dat barca la apă a mai fost aşa, dar atunci tot ce se întâmpla era nou şi neprevăzut sau aşa simţeam.
Profit de căldură şi arunc o privire scurtă pe sub barcă. Apa cam rece, nu m-am scufundat, barca arată ok. După ce s-a schimbat evacuarea canalizării din Mangalia, coralul de Limanu, un viermişor din familia râmelor care insistă să creeze structuri ca nişte corali pe bărcile oamenilor, a dispărut şi a lăsat locul scoicilor şi unor vietăţi cu o cochilie micuţă, stelată. Scoici nu am văzut pe carenă, doar ici şi colo câte o cochilie minusculă. Carena aproape curată, apa deja cam murdară, noroc că duşul e alături.
Îmi place să plec dimineaţa pe la 3 de la ponton. Urmează câteva mile de ape liniştite şi cam pe la 4 trezesc ofiţerul de serviciu de la căpitănie, apoi începe hula şi admir răsăritul pe mare. Acum planul croazierei e simplu. Respectăm uzanţele, plecăm la 3 dimineaţa de la ponton, apoi cap compas pe farul Tuzla, apoi în larg faţă de intrarea în marină şi după aceea ne apropiem de ţărm şi de intrarea în marină, urmând a ne orienta după balizaj.
Dimineaţa, superb ca în toate dimineţile de vară... încă răcoare după iarna târzie şi fiind de abia luna Mai. Am plecat printre fuioare matinale de ceaţă, care mi-au plăcut atât de mult pe canalele din Deltă... păcat că se ridicau după ce răsărea soarele! Îmi place mai puţin că barca se mişca greu, greu de tot... 2 noduri în loc de 3... poate trebuia aseară să mă uit mai bine pe sub ea şi să folosesc şpaclul... acum timpul e trecut.
Socoteala asta cu risipirea ceţii la răsărit o împărtăşesc cu Raul, deoarece fuioarele devin tot mai compacte pe măsură ce ne apropiem de bazinul portului. Iau repere şi avem câteva sute de metri de vizibilitate şi în plus nu mergem pe larg... pe lângă mal circulă nave mici... hai că o vedem şi asta! Până acum nu am mai navigat pe ceaţă. Îmi aduc aminte de un episod cu un scoţian a cărui plăcere era să sufle într-un instrument tradiţional, dând semnalul obligatoriu în caz de navigaţie pe ceaţă... la momentul lecturii m-am visat făcând asta, acum însă realizez că nu mă atrage deloc. Nici instrumentul nu îl deţin, doar nişte fluiere. Pun un fluier la îndemână şi navigăm în linişte deoarece pot evita uşor bărcile staţionate sau un velier, fiind totuşi o oarecare vizibilitate, iar motoarele se aud de la distanţă.
Ziceam ceva de 43*C? Pe mare e frig. Frig de-a dreptul, fără menajamente! Pun pe mine tot ce am: pijama, 2 tricouri, geaca impermeabilă ce stă permanent pe barcă, pantalonii impermeabili, cea de a doua pereche de şosete. Raul se retrage în cuşeta lui, eu, de cart în cockpit, arunc pe mine şi pilota de iarnă. Chiar era iarnă! În barcă sunt 15*C, afară nu vreau să mă gândesc că îngheţ de tot.
Pilotul automat îşi face datoria dar nu mă ajută prea mult: trebuie să mă zgâiesc în peretele alb şi eluziv permanent. În zonă sunt bărci pescăreşti şi oricum nu vreau să dau peste vreun buştean fugit din Deltă. Siluetele lotcilor se ghicesc din când în când din ceaţă, ancorate şi decorate cu lansete. Unele apar mai clar, când ne apropiem destul de mult de ele... deşi nu e neapărat periculos trebuie să fiu atent permanent.
De obicei la răsărit peisajul este spectaculos... roşu intens, în multe nuanţe, în cer, roz aprins sau portocaliu pe apă, nori inofensivi ce par brusc dramatici... astăzi am verificat ca niciodată ora răsăritului pe telefon... din cauza ceţii nu vedeam nimic şi nu mă mai interesează răsăritul în sine, cât ridicarea ceţii.
Vântul prognozat lipseşte complet. Motorul toarce susţinut dar barca se târâie efectiv cu 2 noduri. După atâta stres cu el bănuiesc motorul că nu îşi face treaba şi sper ca se ridică vântul şi o să avem o viteză decentă cu velele. Refac calculele şi, având în vedere ora matinală, estimez că vom ajunge la Eforie după amiază târziu în loc de prânz. Ora ca ora, frigul însă... îl rog pe Raul să ţină de veghe şi îmi fac un ceai fierbinte ca să mă menţin funcţional.
Excelent! Nu am navigat niciodata pe ceata, insa povestea ta m-a facut sa traiesc foarte aievea senzatiile.
Eu am rezolvat problema valvei de evacuare cu un robinet din alama cromata de 1 1/2" La fiecare inceput de sezon il umplu cu vaselina pe interior si de trei ani rezista chiar si in apa de mare.
Mersi! A fost o mega aventură, mult mai mult decât ceaţă! Trebuie să mi le amintesc pe toate, în ordinea în care s-au întâmplat :))
Cu robinetul: prefer oricând un Blakes, dar unul nou e exorbitant, cam 1000 lei. E de bronz, special gândit pentru evacuarea toaletei. Modelele mai recente (nu şi al meu) au o valvă pe lateral pe unde se poate injecta vaselină. Acum după ce l-am desfăcut şi îl ştiu îl voi debloca aşa cum mi s-a recomandat: slăbesc puţin cele 2 şuruburi, lovesc cu ciocanul şi un şpiţ de lemn până îşi dă drumul şi apoi un dop în gaură. Va scăpa o cantitate mică de apă, se rezolvă cu un prosop de baie. După aia pot să îl extrag să îl curăţ (durează un minut) şi să îl montez la loc. Dar prima dată am avut morcovul.
Citat din: ghrt din Decembrie 09, 2017, 07:37:14 PM
Mersi! A fost o mega aventură, mult mai mult decât ceaţă! Trebuie să mi le amintesc pe toate, în ordinea în care s-au întâmplat :))
Cu robinetul: prefer oricând un Blakes, dar unul nou e exorbitant, cam 1000 lei. E de bronz, special gândit pentru evacuarea toaletei. Modelele mai recente (nu şi al meu) au o valvă pe lateral pe unde se poate injecta vaselină. Acum după ce l-am desfăcut şi îl ştiu îl voi debloca aşa cum mi s-a recomandat: slăbesc puţin cele 2 şuruburi, lovesc cu ciocanul şi un şpiţ de lemn până îşi dă drumul şi apoi un dop în gaură. Va scăpa o cantitate mică de apă, se rezolvă cu un prosop de baie. După aia pot să îl extrag să îl curăţ (durează un minut) şi să îl montez la loc. Dar prima dată am avut morcovul.
Există un accesoriu de cauciuc, o tijă cu o ciupercă la capăt. Se trece prin orificiul thru-hull și-l etanșează pe exterior. Poți lucra în liniște, iar la final o tragi pur și simplu înăuntru.
Orificiul are cam 2 ţoli. Dacă scot complet corpul robinetului, în cele 5-10 secunde cât stă deschis intră enorm de multă apă. Care se şi duce într-o zonă a santinei unde nu am acces direct şi de unde nu se scurge. Trebuie să bag un furtun cu pompă şi care inevitabil nu aspiră tot, plus că e complicat.
Deoarece oricum ciocăneala se poate face numai dinspre exterior, cine e în apă amplasează şi dopul. Corpul e conic, imediat ce s-a mişcat, cât de puţin, iese tot. Ulterior cred că e suficient să pompezi ca să îl arunce, oricum nu contează. Poate fi legat cu o şcotă şi îl tragi, ca să nu mai intri în apă a doua oară. Dar prima dată intri ca să dai cu şpiţul.
Citat din: ghrt din Decembrie 14, 2017, 12:20:45 AM
Orificiul are cam 2 ţoli. Dacă scot complet corpul robinetului, în cele 5-10 secunde cât stă deschis intră enorm de multă apă....
Da, dar nu :) . Accesoriul de care vorbeam se numește "Seabung" și poți viziona mai jos modul în care se schimbă un robinet pe "thru hull", cu barca direct pe apă.
https://www.youtube.com/watch?v=f-P49Y-o6Y8 (https://www.youtube.com/watch?v=f-P49Y-o6Y8)
Specificații tehnice: http://myboatsgear.com/2017/01/13/seabung/ (http://myboatsgear.com/2017/01/13/seabung/)
Am menționat accesoriul nu neapărat pentru cazul tău (că ai barcă ușor de scos din apă), ci pentru cazul general. E bine să se știe că există și așa ceva.
Și vorba ta, dacă ai pe cineva waterproof sau dornic să se mureze, îl trimiți să pună un dop exterior. :)
Totuși, dacă ai probleme cu gura de absorbție, aici nu prea ai cum să pui dop :) . Seabung e însă eficient : https://www.youtube.com/watch?v=JpdhmEH5DWQ (https://www.youtube.com/watch?v=JpdhmEH5DWQ)
Apropo de dopuri, există un alt accesoriu pentru gaură de apă, un con care se poate monta provizoriu oriunde e cazul. Îi spune "TruPlug". https://www.amazon.com/TP101-The-Original-TruPLug/dp/B00VWQZ9DE (https://www.amazon.com/TP101-The-Original-TruPLug/dp/B00VWQZ9DE)
Nu merge! Deja la pasul 1 ai o grămadă de apă în barcă.
Iar la Blakes nu are cum să meargă deoarece "gaura este pe lateral.
http://www.scorpiosail.com/photos/repairs/seacocks/blake_smaller.jpg (http://www.scorpiosail.com/photos/repairs/seacocks/blake_smaller.jpg)
Carcotasi mai suntem.
Florio a dat o solutie, pt cine se potriveste o foloseste, ceilalti cauta alta...
Oricum eu nu stiam de nici una.
Doamne ajuta si sa vina sarbatorile... ;)
Nu este vorba de a fi cârcotaş. Lucrurile trebuiesc lămurite de dinainte să înceapă să intre apă în barcă.
Prepararea ceaiului presupune aprinderea aragazului, care funcţionează cu alcool tehnic. Este o spirtieră evoluată. Problema constă în aprinzătoare. Singurul aprinzător care funcţionează fără probleme este cel englezesc, aflat pe barcă de când am cumpărat-o. Grămada compusă din toate celelalte, achiziţionate local, este de regulă inutilă deoarece după câteva săptămâni de utilizare nu mai aprind flacăra. E răzbunarea ţigăncilor.
Asociez flacăra aragazului cu căldura ce va fi resimţită în degete şi anticipez fierbinţeala ceaiului, aşa că privesc încântat ibricul aburindu-se şi chiar mă ajută la creşterea tonusului. Dar nu şi a temperaturii... e tot frig. Mâinile găsesc aer cald deasupra aragazului, dar nu se dezmorţesc. Apa totuşi a fiert şi ceaiul s-a făcut. Îl beau repede ca să nu îngheţe. Nu îmi place ideea de ice tea când stau chiar eu în frigider.
Speranţa este soarele... când aştepţi, timpul trece greu dar trece... şi e programat să apară. Legi astronomice, peste capul nostru şi al ceţii. Soarele a răsărit acolo sus... deasupra ceţii... noi vedem doar cum o zonă micuţă din zidul lăptos s-a colorat... într-un roz vag! Adică în albul eluziv din jur a apărut o pată roz, care a mai crescut niţel şi apoi a început să urce... iar ceaţa, ce speram să fie risipită de soarele de iulie... rămâne cum e stabilit!
Înapoi la navigaţie... de fapt la eche... mergem cu viteza melcului spre Eforie... Optimistul din mine e incurabil. Încep să sper că se va ridica ceaţa pe motiv de vânt. Prognoza promite că o să bată sudul, ajutându-ne să ajungem uşor la destinaţie. Nu că ar fi mare surpriză, dar în loc de asta, de dimineaţă de pe la 7 a început un vânt exact din faţă, care a ridicat şi valuri... De unde înaintam lent, acum barca înaintează între greu şi deloc, când se îmbrăţişează cu vreun val mai mărişor...
Care este soluţia când dârdâi pe barcă de frig într-o dimineaţă de iulie? Evident, să vezi cum este să fie şi mai frig! Simţurile sunt relative. Pe la 8 am început să mă gândesc serios să arunc un ochi sub barcă... poate mi-a scăpat ceva la inspecţia sumară din seara precedentă şi pot rezolva pe loc. Sincer speram la ceva agăţat la elice, deoarece bănuiam apa atât de rece încât nu aveam nici o şansă să curăţ depuneri serioase.
Curaj marinare! Ai vrut apă... iat-o rece ca gheaţa. M-am întrebat serios dacă să opresc motorul sau doar elicea, poate mă ajută puţin jetul de apă caldă de la motor.
Liniştea e binevenită după câteva ore de motoreală. Renunţ şi la slip pe motiv că nu vreau să ies din apă cu ceva teribil de rece pe mine... şi în plus şansele să iasă cineva din ceaţă şi să mă vadă sunt absolut minime. Pe frigul ăla... nici nu avea ce să mai vadă.
Îmi pun casca de înot, masca de scufundări şi pregătesc labele. Apa este teribil de rece, dar nu imposibilă. Cobor clănţănind pe scară, intru în apă cu gândul că la ieşire îmi va fi mai cald, şi îmi bag nasul sub barcă. Aici în larg apa este mult mai limpede decât în marină şi pot să văd o zonă chiar mai întinsă. Carena arată curată. Adică sunt nişte goange micuţe dar nu poate să fie de la ele problema. Elicea este şi ea curată. Mă gândesc să îmi pun labele şi să înot pe sub barcă, să văd şi ce este între cele două chile şi în faţă, dar apa este foarte rece şi nu vreau să părăsesc siguranţa scării. De fapt mi-a cam ajuns şi urc demn în barcă, salvat de un prosop gros. N-am rezolvat problema dar mi-a trecut dârdâitul şi ca duş de trezire a fost super!
Din moment ce motorul nu mai împinge barca cu o viteză acceptabilă, dar avem vânt, trecem la mijlocul de locomoţie principal. Velele. Calculez cam cum să facem voltele, fiind limitaţi de ţărm, marcat ca stâncos pe hartă, şi linia separaţiei de trafic de la intrarea în Agigea, pe unde circulă navele mari.
Mergem pe vele, dar e dezamăgitor. Socotesc viteza raportând-o la distanţa suplimentară din cauza voltelor impuse de vântul din faţă şi cred că va dura 12 ore să ajungem... e prea mult, iar vremea e prognozată să se înrăutăţească după amiază.
Suntem travers de Neptun.
Iau decizia — care se va dovedi inspirată — de a ne întoarce. Luăm volta, reglăm din nou velele pe noua alură. Acum vântul şi valul ne duc împreună iar barca saltă uşor, părând agilă. Marinăria e din nou frumoasă! Mai ales că fără motor ne va lua mai puţin să ne întoarcem decât ne-a luat să ajungem aici.
Puţine lucruri sunt mai plăcute decât să navighezi în liniştea din larg... şi unul dintre ele se întâmplă chiar atunci, deoarece ceaţa se destramă uluitor de repede şi soarele străluceşte puternic pe un cer senin.
O adevărată ironie, cum ne-am întors s-a ridicat ceaţa. Mă gândesc involuntar că dacă ţineam vechea direcţie, ridicarea ceţii m-ar fi determinat să perseverez în a avansa către Eforie.
Vizibilitatea face navigaţie floare la ureche aşa că îmi las coechipierul în cockpit şi fug sub pilota de iarnă. Într-o oră trece orice frig! Dar, când încep să mă încălzesc sub pilotă, apare şalupa poliţiei de frontieră, care poliţişti sunt la datorie şi n-au ce face. Dialogul între ei şi Raul a fost cam aşa:
Citat- Unde mergeţi?
La Limanu...
- Şi de unde veniţi?
De la Limanu...
- Nu, v-am întrebat de unde veniţi?
De la Limanu...
- Şi unde mergeţi?
La Limanu...
- Păi de acolo veniţi! Nu?
Aşa că Raul îl cheamă pe skipper... poate mă înţeleg mai bine cu ei.
Sunt din nou pe punte, şalupa a plecat într-ale ei iar marea se montează bine de la vântul devenit puternic. S-a băgat marfă, cum ar zice negustorul. Navigăm încântaţi, apoi pornim motorul în pasă şi intrăm în port... acolo, motorul tuşeşte şi tace. Cunosc simptomul şi am pregătit un bidon de motorină de 5L la îndemână. Opresc repede motorul, să nu se depresurizeze linia de alimentare, şi pun motorină. Într-adevăr se terminase. Se pare că nu l-am oprit chiar atât de repede deoarece are nevoie de o cheie foarte lungă să repornească. Prevăzător am o baterie bună, de tracţiune, în stare bună.
O luăm pe ghiol către marină. Relieful determină nişte rafale foarte puternice, aşa că strângem velele şi mergem exclusiv la motor. Cu viteza melcului, iar pe ultimul segment lung, în linie dreaptă, accelerez motorul până aproape de maxim. Avansăm lent şi avem tot timpul să ne felicităm că fusesem inspiraţi să ne întoarcem, deoarece prognoza se defazase cu vreo 12 ore, în defavoarea noastră, şi vremea proastă era deja peste noi.
... la ultimul colţ, unde e ultima baliză şi se văd pontoanele marinei Limanu, când mintea începea să parcurgă rutina acostării — pregătit baloanele, parâmele, adaptat la direcţia vântului — motorul tuşeşte şi tace. Nu am timp să mă gândesc la motorină. Văd ieşind din cabină nişte vălătuci de fum negru, denşi, aparent de la motor!
N-am timp să mă sperii! Sar în cabină şi tai contactul la motor. E plin de fum însă numai la tambuchi. La nevoie, dacă izbucnesc flăcări mari, pot ieşi prin hubloul prova. Îi strig lui Raul să arunce ancora şi mă gândesc ce noroc şi totodată ironie, să vorbim cu mai puţin de o zi înainte cum e cu ancorajul şi cum funcţionează pe Rebekah. Chiar îi promisesem că înainte de a intra în Eforie, pe un fund de 5–8 metri, facem măcar un ancoraj de exerciţiu! Ce mai, sunt mai parolist decât credeam. Face acum un ancoraj pe bune, în rafale serioase de vânt. Fundul ghiolului e nămol gros.
Prin minte mai îmi trec nişte gânduri. Sunt amintiri dintr-o vacanţă pe barcă, când se iscase o discuţie despre incendiile la bord. Eram conduşi de un skipper obsedat, printre altele, de asta. Părerea lui era că trebuie să arunci imediat în apă pernele şi alte chestii puternic inflamabile. Dar fibra de sticlă arde? Fibra cică nu, dar răşina din jurul acesteia arde ca o torţă. Dacă intră focul în ea e finalul. Suntem foarte aproape de mal iar pe ghiol apa nu e aşa de rece. Noi personal nu suntem în pericol, dar barca?
Sursa fumului e motorul, aflat sub scara de acces în cabină. Lângă scară este extinctorul. Smulg scara şi mă uit rapid. Pe extinctor scrie clar că trebuie orientat spre baza flacării. Nu pare să fie nici o flacără. Nu vreau să folosesc extinctorul în orb, deoarece pe de o parte pot să am nevoie de el în altă parte şi ştiu că spuma va lăsa o mizerie de nedescris.
Din spatele scării iese nişte fum gros şi un miros de mantale de cabluri electrice. Astea sunt totuşi ignifuge, chiar şi cele chinezeşti. Sar din nou în cockpit şi tai curentul electric în toată barca, din întrerupătorul de la baterie. Revin în cabină şi continui să mă uit la motor după o urmă de flacără.
Raul revine şi el puţin îngrijorat. Ancora a fost aruncată şi pare că ţine. Ne uităm amândoi cum ne roteşte vântul spre tribord, apoi uşor spre babord, din nou spre tribord. Ancora chiar ţine.
Mă liniştesc, râd de situaţie — i-am promis un ancoraj şi iată că am fost mai parolist decât credeam — şi iau lanterna să văd totuşi ce a ars la motor. Mister! Urmăresc toate traseele cablurilor, pe care le ştiu de altfel foarte bine. Lumina lanternei arată mantale impecabile. Pe motor de asemenea nici o urmă de nimic.
Vântul însă se înteţise considerabil. N-are rost să stau în ancoră şi sun la marină să le cer asistenţa. Ribul mare mă duce cu motorul sensibil turat. Din cauza vântului foarte puternic nu pot intra în locul meu, aşa că mă leg la un ponton mai izolat.
Un oftat de uşurare. Barca e în siguranţă. Mediul e familiar, mă pot relaxa.
Raul îşi reprogramează plecarea spre casă şi iese pentru după amiază cu alţi amici. Dacă au cu ce... Eu iau şurubelniţa şi cercetez ce şi cum. Dau jos panoul motorului şi dezastrul apare imediat. Au ars 2–3 cabluri subţiri de la panoul de comandă al motorului, chiar de la butuc. Sunt efectiv topite, şi metalul şi mantalele. Printre ele şi cel care cauza problema cu senzorul de presiune la ulei, motiv pentru care mă admonestez în gând. Nu m-am gândit la astfel de consecinţe! Bine că nu s-a întâmplat nimic cu adevărat grav.
Văd partea bună a lucrurilor. Firele alea luau foc oricum şi am fi rămas fără motor în mijlocul mării, pe un vânt puternic care bătea spre larg, cu barca dificil de manevrat şi mare montată. Bine că ne-am întors!
Confruntat cu gravitatea situaţiei, amicul care îmi face întreţinerea bărcii acceptă să amâne alte lucrări şi să vină în câteva zile să refacă circuitul electric. Aveam să determinăm că regulatorul de încărcare e defect, lucrând intermitent şi că problema pornise de la dimensionarea greşită a bateriilor.
Bateriile bărcii erau micuţe, dimensionate nu pentru navigaţie de noapte, ci pentru pornit motorul şi consumul ocazional al staţiei şi radioului. Fiind mici, fiecare avea câte o siguranţă de 20A, dar motorul poate furniza 30A.
La un moment dat una dintre baterii s-a defectat iar cealaltă era aproape terminată, aşa că le-am înlocuit cu o baterie excelentă. Nu mi-a dat prin cap să verific şi siguranţele iar bateria a fost conectată la o singură bornă, depinzând de o singură siguranţă. Aceasta evident s-a ars la un puseu de încărcare şi probabil că din cauza asta s-a stricat şi regulatorul, care a rămas fără baterie şi a început să funcţioneze intermitent. Confruntat cu funcţionarea intermitentă a regulatorului şi nepricepându-mă să îl verific, aşteptam o soluţie de la amicul cu întreţinerea. Între timp am folosit bateria cu ajutorul panourilor solare şi ocazional cu ajutorul redresorului. Tot şurubărind, mutasem bateria pe celălalt circuit, astfel încât uneori regulatorul încărca, sporind confuzia. Până când firele deteriorate în timp au cedat şi s-au topit. După ce am refăcut firele respective a cedat şi cealaltă siguranţă de pe încărcare, aşa că am reparat dimensionând corespunzător circuitul şi partea de siguranţe.
A doua zi a fost pentru bălăceală. Am inspectat carena pe de-antregul. Între chile aveam o adevărată crescătorie de scoici. Mi-a părut rău că nu le-am cules să le gătesc, erau mari şi frumoase. Culmea este că nu se vedeau când mă uitam dinspre pupa, unde e scara.
Sărim peste jumătate de sezon... va veni şi timpul lui. Acum barca este legată la ponton, asteptând să treacă iarna. Genovezul este pus în cabină, randa rulată în catarg iar legăturile la ponton, triplate. Privind înapoi la tot sezonul, 1 iulie a fost cea mai tare zi...