Mesaje

[Magurii Odobestilor]

E un loc in care am fost intr-o duminica de poveste. E vedere panoramica asupra Muntilor Vrancei si cursului Putnei, de la punctul de belvedere aflat langa releul din varful Magurii Odobestilor.
Putine duminici mai frumoase am trait in viata asta.

Tovarashu, tovarashu....pot eu, pot eu...zic eu???!!!

Ia să va raportez unui moderator pe amândoi: prea frumos povestit si prea frumoase pozele ca să fie adevărate.

Daaaa, da, trebuie sa fim raportati ca prea umblam creanga.
Pisicul a primit 3 nume, cate unul de la fiecare membru al familiei:
-eu l-am botezat Arnold ( de la celebrul Arnold Scwarzenegger) pentru vigoarea de care a dat dovada;
- Vali l-a botezat Ionel, nu stiu de ce;
-iar fiica noastra care e "specialista" in nume pisicesti l-a botezat Strawberryhilter.

A urmat o noua tura pe traseul consacrat Galati-Garvan-Vacareni-Luncavita-Cetatuia, la padure, dar de data asta, putin inainte de intrarea in padure, cedand unui impuls de moment, am abandonat drumul asfaltat cunoscut si am virat dreapta pe un drum de pamant, in incercarea de a vizite situl arheologic al unei cetati antice...

Cetatea nu am vazut-o pentru ca e inconjurata de o perdea deasa de vegetatie si noi nu am gasit intrarea, dar dupa lanurile de porumb si floarea soarelui ne facea din ochi, prietenoasa, padurea...




Am pornit spre padure si dupa nu prea mult timp am inceput ascensiunea spre varful Capusa. La un moment dat accesul cu bicicleta a devenit imposibil, asa ca vehiculele au fost incuiate impreuna si lasate in urma, iar noi ne-am continuat drumul pe jos.


Nu a durat prea mult pana am ajuns la albia stancoasa a unui parau, locul pe care il urma traseul nostru.


Dobrogea ne-a uimit iar. In mijlocul raiului bucolic, populat cu stupi de albine si cai, bine ascuns in padure, ni s-a deschis in fata un traseu demn de Carpati (ca si grad de dificultate).



Si cea mai proaspata tura de pana acum a fost tura din 12 august, cand desi initial am dorit sa merg pana la Lacul Turcoaia, din cariera abandonata de la Turcoaia, din cauza caniculei a trebui sa scurtez traseul si  sa ma multumesc cu Galati-Garvan-Jijila-Macin-Braila-Galati.

Mergand pe drum am realizat, si eu si Vali, ca desi am facut acest drum de nenumarate ori cu masina, nu l-am facut niciodata pe bike...




Tura a fost exceptionala, desi era cald, o paturica de nori ne-a ferit de arsura nemiloasa a soarelui si a facut calatoria superba...





Si, cireasa de pe tort, la intrarea in Macin, pe locul unei cariere abandonate, acum un fel de groapa de gunoi, am intalnit pisica cu numarul 6 din "felisa" noastra...un sufletel mic si amarat, care ne-a abordat cu disperarea mortii...



Dupa ce l-am hranit si hidratat, vali a decis ca nu putem sa-l abandonam, asa ca la carat pt cca 35 km in rucsac pana la Galati.

Deci asa cum v-am spus Dobrogea mea, Dobrogea care nu e chiar la prima vedere, e un pic ascunsa, un pic misterioasa, dar atat de frumoasa, atat de unica si irepetabila...

Si cum de multa vreme urmaresc un fotograf special, un infocat al Dobrogei, pe Mircea Bezergheanu, am vrut neaparat sa merg sa-i vad Copacul...



Copacul acesta, despre care am inteles ca se numeste Copacul Mariei este un stejar crescut singuratic, in mijlocul campiei, infipt cu indarjire in roca. Am stat sub copac, l-am privit cu atentie si l-am inteles...copacul asta este Viata, viata incapatanata, care biruieste orice, este cumva reprezentarea infrangerii mortii, un copac crescut in granit si bazalt, cu cioburi de piatra infipte in tulpina, nebiruit de vanturi sau arsite....Stejarul Mariei...


Dupa Stejar nu am putut pleca fara sa ne urcam si pe Pietrele Mariei, cateva varfuri de stanca rasarind din pamant...



Ma credeti sau nu locurile astea au o energie aparte, duc cu ele o incarcatura speciala....mi-au inspirat atata liniste, atata pace, atata putere, atata speranta....

Urmatoarea tura a fost facut cam cu teama, intrucat ne aflam sub avetizare de ploaie torentiala si tura a fost programata toata pe drum forestier in padurile din jurul localitatii Nifon. Nu am ignorant niciun moment riscul de viitura asa ca tura nu a fost prea lunga, dar, indubitabil ne-a deschis apetitul pentru o zona bucolica exceptionala si pentru ture un pic mai hard...

In zona respective exista mai multe trasee care pot fi facute in bucla, drumuri forestiere care traverseaza Dealul Niculitelului si te scot fie la Manastirea Cocos sau chiar la Niculitel.

Am atacat ambele trasee, dar de frica ploii nu l-am facut complet pe nici unul, asta ramanand pentru o data viitoare.

Oricum plimbarea prin padurea verde a fost superba....

Asta trebuie sa fie tare. Pozele ar interesante de vazut.

Mai apoi, pe 15 aprilie, chiar inainte de Paste, am legat toata teoria cu gospodina la gard (oricum ma chinuiau niste probleme de sanatate), am decretat sus si tare ca eu nu ma mai strofoc sa fac nu stiu cata mancare care ajunge la gunoi si nici nu mai fac nu stiu ce curatenii ca nu am invitat-o inca pe Regina Elisabeta in vizita si vreau, in ajun de Paste, sa fac altceva....
Si altceva am facut, adica am facut o tura Galati-Macin-Greci-Macin-Galati....Si ce tura a fost si asta....Am inceput prin a face o parte din traseul de la Piatra Raioasa, am urcat sa mangaii pietrele vechi martore ale Creatiei, am cautat urme ale dinozaurilor, dar am cautat si vad daca s-au trezit testoasele si balaurii dobrogeni...

Dobrogea care.....


Daca treci cu bacul de la Galati la IC Bratianu sau de la Braila la Smardan esti in Dobrogea. Iar eu am facut asta de sute, daca nu cumva de mii de ori. Am trecut cu bacul si apoi am privit neatent prin fereastra masinii un pamant arid, stancos, presarat cu pasuni, cu localitati mai mari si mai mici, cu paduri, inconjurat de ape si multa, foarte multa vreme nu l-am inteles, nu l-am auzit...

Vedeam Muntii Macin si mi se pareau o gluma, traversam pamantul asta atat de vechi si nu faceam decat sa ma minunez de uscaciunea lui, inconjurat de ape fiind. Ii admiram sau compatimeam pe oamenii care traiau pe el intrebandu-ma cum fac, cum razbesc...

In 2001 insa am inceput sa fac primele ture cu bicicleta prin Dobrogea si usor-usor lucrurile s-au schimbat. Ha-ha, schimbarea nu a venit usor. Imaginati-va un soarece de birou, neantrenat, fata, luata aproape cu forta de o gasca de "golani" (Vali era tartorul) si tarata, fara mila, pe diverse coclauri.

Doamne ce mi-au mai facut...la una din primele ture m-au pus sa urc dealul dintre Garvan si Jijila pe bike, si unul dintre golani (pe care ulterior l-am si cununat) nu m-a lasat sa ma dau jos deloc. A spus ca un biker adevarat nu impinge niciodata si s-a oferit sa ma tracteze cu un fular...

Dar ea, Dobrogea era acolo...si dupa fiecare chin imi dadea si recompensa aferenta...am urcat pe varful Tutuiatu prin niste rapi, cu bike-ul in spate, prin urzici inalte cat mine, pe o canicula infernala..dar cand am ajuns sus si am vazut haul dinspre Greci am ramas fara cuvinte minute bune...iar in noaptea aia am campat acolo sus si ne-a batut un vant, AC-ul lui Dumnezeu, nu alta.

Am umblat in lung si in lat si am intalnit testoasele, balaurii, caprioarele, porcii, acvilele si alte vietuitoare ale acestui pamant, m-am sprijinit pe pietrele initiale  din primele orogeneze planetare...

Si asa am inceput sa inteleg pamantul asta, am inceput sa fiu atenta, am inceput sa vad...

Dobrogea care m-a fermecat iremediabil pe mine nu e cea de la sosea, cea din front office...Nu ca aia nu ar fi frumoasa, este si ea prea frumoasa cateodata...Dar Dobrogea mea este cea ascunsa, ascunsa dupa un lan de floarea-soarelui, ascunsa dupa un pui de padure, ascunsa dupa un sat prafuit...Dobrogea mea incepe imediat ce parasesti asfaltul si intri pe primul drum de pamant pe care il intalnesti...

Anul asta este anul in care m-am straduit sa nu ratez nici o ocazie sa ma dau prin Dobrogea mea, nu mi-am mai cautat nici o scuza, nu mi-am mai inventat nici o treaba, ba chiar am lasat totul balta ca sa merg sa ma dau...

Sezonul a inceput cu 1 martie...Vali m-a tot pisat la cap cu "nu ti-am luat martisor"...iar tot spuneam "lasa-ma frate cu toate tinichelele, nu vreau martisor", dar pe el il macina asa ca la un moment dat vine plin de aplomb si-mi spune:

-Daca nu vrei martisor, hai macar un ghiocel sa-ti dau.

-Ok, ce ghiocel? Sper cu nu te duci sa cumperi de la tiganii care jumulesc padurile si strica populatii intregi de ghiocei pentru ca-I smulg cu radacina cu tot?

-Nuuu, pregateste, pe 4 martie iti dau ghiocei.

Si pe 4 martie, prima data pe 2017 am facut o tura Galati-Luncavita-Cetatuia-Luncavita-Galati la padure, la ghiocei...Doamne ce vraja, Doamne ce minune....pentru o ora efemera, minunata si feerica am primit o padure plina de ghiocei, numai eu, numai pentru mine...toata a mea...




Am stat fermecata pe covorul de frunze moarte prin care razbisera ghiocei si viorele, am ascultat padurea trezindu-se, am privit cerul incredibil de albastru...Tura asta a fost cel mai frumos martisor primit vreodata.

Din motive de inteles nu am postat aici toate pozele facute in aceasta tura, dar doritorii le pot vedea fie pe :
-flickr https://www.flickr.com/photos/157559534@N04/; fie pe
-facebook https://www.facebook.com/monicalidia.dragan/media_set?set=a.1402716319813859.1073741840.100002265132572&type=3&pnref=story.

Stiu ca nu sunt un fotograf bun, asa ca o sa va rog sa scuzati calitatea. Pozele au fost facute cu telefonul din dotare si cu mare zgarcenie, pentru ca cel mai des o poza insemna o oprire, o descalecare de pe bike, o cautare a unui loc potrivit si alte asemenea...

Dar locurile erau prea frumoase, asa ca...sper ca imaginile sa va bucure asa cum m-au bucurat pe mine.

Cu drag

Monica Lidia

Drumul se dovedeste a fi descendent, cu panta cand mai abrupta, cand mai lina, dar foarte solicitant datorita calitatii proaste a asfaltului.

Asfaltul e plin de gropi si gropite, are fagase in margine si e nevoie de toata atentia si grija pentru a echilibra bicicleta, a evita shocurile, a mentine viteza si a evita incomodarea celorlalti participanti la trafic.

Putin inainte de ora 14 ajung la Curtea de Arges, e cald, dar din fuga bicicletei e suportabil. Nimeresc usor Manastirea Curtea de Arges, vizitez locul, ma odihnesc in superba gradina si admir o veverita sprintara.








In ciuda hotararii initiale, inteleg repede ca nu prea am de ce sa stau o noapte in Curtea de Arges. Mai am 37 km pana la Pitesti si pe astia ii fac, in cel mai rau caz in 3 ore ceea ce inseamna ca daca pornesc la 17:00 tot ajung la 20:00 la destinatie.

Vorbesc cu Vali, ii spun care e planul. Imi atrage atentia ca e cald, ca soarele e puternic si ma intreaba daca sunt convinsa ca mai pot. Desi nu ma asteptam, suport foarte bine incercarea si ii spun clar ca nu e problema. Imi sugereaza, inclusiv, sa incerc sa fac autostopul, dar mandria de biciclist s-a reactivat si nici nu concep asa ceva.

Astept ora 17:00 in speranta ca puterea dogoritoare a soarelui va mai scadea si pornesc pe ultima sectiune de drum...

Ultima sectiune se doveste a fi si una din cele mai dificile, nu e dificila geografic, drumul are o panta descendenta lina, bicicleta pe foaie mare si cel mai mic pinion face un sprint senzational, putin efort pentru elan si apoi doar miscare usoara pentru intretinerea inertiei. Ar trebui sa fie superb, visul oricarui biker rutier, dar...asta se face pe cca 12-20 cm rambleul drumului (acolo unde acesta exista) in timp ce pe langa cotul tau se scurg sute de masini in cateva zeci de minute...M-am gandit mai apoi ca probabil mi-am ales gresit ora si am prins un fel de rush hour la sfarsit de program de lucru.

Pe anumite portiuni de drum trebuie sa ma opresc, imi amortesc palmele de atata strans de coarne si guvernatul directiei devine imprecis si periculos. Pe alte portiuni de drum trec prin niste localitati cu niste personaje atat de colorate si dubioase ca nu am alta solutie decat sprintul disperat...iarasi trec kilometrii si la 18:40 ajung la Pitesti.

Ma relaxez, sunt ok, am ajuns, am timp...Trenul meu pleaca spre Bucuresti la 0:55 deci...Dupa primele sute de metri rulate in oras o masina cu 2 tineri ma ajunge din urma si cel din dreapta striga sonor pe geamul coborat: "HUUUUOOOO"...Trezirea la realitate e destul de brusca..Cum nu departe in fata noastra e un semafor care e rosu si la care ei trebuie sa opreasca ii ajung din urma si, in ciuda riscurilor, nu ma abtin si strig la randul meu :"Daca esti prost stai acasa".

Ma descurc destul de greu cu navigatul prin oras, vad un singur indicator spre gara, e neclar incotro trebuie sa ajung, dar intreb si pana la urma binevoitorii ma ajuta sa gasesc restaurantul McDonalds care este ,de fapt, punctul de reper pentru gara.

Am ajuns, imi iau bilete la tren, maine 03 august undeva in jurul orei 09:30 voi fi inapoi la mine acasa...am reusit...iarasi am pierdut la capitolul timp fata de modelul preluat, am facut traseul in cca 9 ore, scazand pauzele, popasurile, momentele foto si alte din astea.

Merg la "Mec", imi iau o inghetata si o savurez zambind, ma gandesc la vise implinite, la vise definitv abandonate, la vise viitoare.

Ma gadesc la tara mea, la cat de frumoasa e. Romania e frumoasa pana la lacrimi, pana la ras isteric, pana la cer si inapoi. Ma gandesc la Dobrogea mea cea ascunsa, la muntii pe care tocmai i-am trecut, la alti munti si alte locuri vizitate in alte ocazii. Romania e frumoasa, totusi prea multi din locuitorii ei sunt urati.

Imi amintesc cum m-a prins microbul acestei pasiuni, cum in iulie 2001, neantrenata aproape deloc am facut prima ascensiune cu bicla pe varful Tutuiatu din Muntii Macin. Ce fiasco teribil a fost traseul prin niste rapi si niste coclauri, cu urzici inalte cat mine (asta in conditiile in care eu purtam tricou si pantaloni scurti), cum am vrut sa leg bicla de un copac si sa vin sa o recuperez a doua zi pentru ca nu mai aveam putere sa o duc in spate....

Dar m-a prins, strans...A venit la pachet cu accesul in locuri ascunse, cu momente de incredibila pace la sfarsitul unui traseu obositor, cu posibilitatea de a experimenta mult mai intens (decat cu masina) locurile in care ajungi, cu posibilitatea de a te conecta mult mai intens cu aceste locuri.

Astept sa se "umple ceasul din nou" ,pe peronul nr 2 al garii Pitest,i ca sa plec spre Bucuresti. Am ales trenurile tocmai pentru ca au spatiu pentru biciclete si nu voi sta cu stres. Gara din Pitesti, cladire noua cu aspect futurist, imi propune o noua provocare: accesul spre peroane se face numai prin niste pasaje suspendate, prin cladirea garii, pasaje spre care accesul se face numai pe scari, scari rulante sau lift. Eeee, acum e randul meu, imi port in brate, la deal si la vale pe scari, bike-ul care, la randul lui, m-a carat pe mine peste munti. Nu-i bai, o fac si pe asta, desi oboseala acumulata isi spune cuvantul.

Cum stau si astept, o calugarita verde, stranie creatura, aterizeaza pe peron si incepe un dans ciudat...Nu pot sa nu o fotografiez.



Pe masura ce trece timpul peronul devine din ce in ce mai aglomerat, inteleg si de ce, primul meu tren este trenul Sibiu-Mangalia si o mare de oameni asteapta imbarcarea spre litoral.

Primesc lamuriri de la doi politisti tf privitor la vagon si tren, trenul vine, oamenii urca si imi vine si mie randul. Am ramas sa urc ultima ca sa nu incurc si ca sa pot aseza bike-ul comod.

Suuurpriiiizaaaa: locul special pentru bicla este de fapt o balustrada de metal in holul spatios al unui vagon supraetajat. Nu-i nimic, noi sa fim sanatosi, bike-ul merge spre Bucuresti asigurat de balustrada respectiva cu o cordelina elastica pentru ca antifurtul e prea scurt si nu-l pot folosi.

Trenul goneste in noapte si foarte repede ajungem la Bucuresti, unde abia reusesc sa cobor, pentru ca o noua maree umana se imbulzeste spre tren. Trenul e deja foarte aglomerat, cum au sa incapa si oamenii astia Doamne???!!!

Am ajuns la ultima parte de asteptare, de la 2:30 la 5:27 astept, in Gara de Nord, trenul spre Galati. Ma apuca picoteala, dar am instructaj de acasa sa nu adorm ca sa nu raman fara bagaje sau Doamne fereste fara bike. Cand oboseala da sa ma dovedeasca ma ridic, ma plimb prin gara sau in jurul ei.

Trenul trage la peron cu cca 30 minute inainte de plecare. E bine, am timp sa urc in tihna. Un domn binevoitor ma ajuta sa urc bike-ul pentru ca singura nu mai reusesc. Sunt din ce in ce mai relaxata si lipsa acuta de somn face ravagii.

Si urmeaza ultima surpriza din sir: am bilet pentru bicicleta in tren, dar in acest tren nu sunt locuri pentru bicicleta, niciun fel, deloc. Nici nu urc bine si in timp ce ma uit incurcata la holul stramt al vagonului, cautand solutii, apare controlorul:
-"Aveti bilet pentru bicicleta? V-au dat bilet?
-Da, am. Am ales trenul asta tocmai pentru asta.
-Dati-mi biletul, va rog.....!!!!?  Stiti, in trenul asta nu avem loc pentru bicicleta si ocupa mult loc, incurca acum, sta in drum, toata lumea se impiedica de ea...
-Pai stiti, d-nule controlor, pot sa-i scot rotile si o mai compactam, nici mie nu imi convine sa o tranteasca toti de colo colo.
-Daca puteti...ar fi foarte bine, am rezolva toata treaba."

Si iata-ma, cu bilet pentru bicicleta, intr-un tren fara loc pentru ea. Ciclic, bike-ul meu sfarseste cu rotile scoase si legate de cadrul asezat cu susul in jos. Dar nu-i nimic, situatia ma amuza.

La 5:27 trenul pleaca spre Galati. Oboseala loveste in forta, secvente intregi din drum lipsesc(cred ca dormeam cu spume), desi trebuie sa-mi pazesc bagajele si nu prea reusesc sa fac asta, nu am probleme. Trenul nu e foarte aglomerat si fiind accelerat nu face prea multe statii.

Cu toata canicula ajungem la timp, Vali e pe peron cu un zambet de usurare pe fata, s-a terminat, oaia ratacitoare s-a intors, sunt acasa.

Se cuvine sa va spun cate ceva si despre bicicleta care m-a purtat. Dupa ce ani de zile am utilizat fara probleme o bicicleta a unei firme mai obscure, de productie italiana, Maracicli, un MTB hibrid din modelul lor numit X-Marr, anul acesta Marr-ul meu a inceput sa solicite lucrari de intretinere si reconditionare mai serioase. Cel mai important era sa schimb furca (care a devenit rigida) si nu am gasit o noua furca potrivita.

Cum stiu cativa specialisti in reparatii si intretinere de bicle, am alergat la ei pentru sfaturi...Prima data mi-au spus ca Marr-ul meu trebuie reparat "cu flexul", ca de fapt am nevoie de o bicicleta mai serioasa... Cand am inceput sa-i intreb ce si cum ei au inceput sa-mi dea fel si fel de sfaturi aiuristice...Ca in mai toate domeniile, trebuie musai sa bagi bani grei, sa-ti iei nush ce elicopter de firma..Musai Cube sau Scott, hai ca si o Merida mergea, ceva mai entry level..Cand eu am spus clar ca nu voi plati pentru o bicicleta pretul unei masini la mana a doua, am fost trimisa la Decathlon, ca si ei au bicle bune pana la urma.

M-am intors tot la internet, am inceput sa caut, sa citesc...L-am ascultat pe Vali, care, ca si la barci, mi-a spus : Nu mai asculta toate parerile, du-te si da-te ca sa intelegi ce vrei, ce e bun pentru tine.

Si m-am indragostit de Specialized..De un Specialized Hard Rock Pro (asta e tot din gama lor entry level) si asta am cautat.

Norocul a fost ca un tip din Constanta a scos la vanzare, pe olx, un Specialized Hard Rock Sport in stare foarte buna, foarte bine intretinut si...al meu a fost.

In ciuda recomandarilor (eu am 1.61m) mi-am luat bike cu cadru de 19 inch (recomandat persoanelor peste 1.75 m), cu jante duble AlexRims, cu schimbatoare Schimano Acera, cu pedalier si tren de rulare Truvativ, echipat cu frane mecanice pe disc. Am ramas fidela MTB (desi luasem in considerare si un bike mai de viteza) pentru ca totusi nu ma dau doar pe sosea, iar unele din sosele noastre....vai de capul lor, ai zone unde un bike de viteza trebuie carat in spate.

Specia, alintata si Specilica m-a purtat fara un suspin in aceasta aventura, nu am avut nici o problema si, cel mai important, este una dintre cele mai comode bicle cu care m-am dat eu vreodata. Pot sa va spun ca pe 3 aug, dupa ce am ajuns acasa si am dormit, prima iesire in oras am facut-o tot pe bike.

Si acum, ca sa incheiem, trebuie sa va spun ca m-am bucurat enorm, am trait o experinta fantastica, voi reface oricand o asemenea aventura, dar m-a si durut faptul ca peste tot unde ma opream lumea ma aborda in engleza si cand le raspundeam in romana li-se prabuseau fetzele. M-a durut ca o doamna din Pitesti, pe care am abordat-o pentru indicatii, dupa ce m-a intrebat de unde vin, s-a minunat de isprava, m-a intrebat unde ma duc acum si cand i-am spus ca acasa m-a intrebat in ce tara e acasa al meu...

Acum nu mai conteaza, mi-am trait visul, am aflat (inca o data) ca limitele mele sunt cu mult mai departe decat credeam si mi s-a deschis drumul pentru alte vise...multe alte vise...

Bravo, stimată colegă. Ajung să mă întreb ca Nomazii: ce urmează? 

Multumesc Vince,
Daca totul merge bine sper sa mai fie si ceva din Defileul Dunarii si ,binenteles, iubitele mele ture in Dobrogea.

Felicitari pentru tura!

Multumesc!

Bănuiesc  ca Vali avea mult de lucru, ca altfel nu te lăsa  singură.

Multumesc,
Una dintre variabilele care a mers prost a fost asta. Vali, care se straduise sa isi faca programul in asa fel in cat sa mergem impreuna, s-a trezit si mai scufundat in lucrari dupa furtuna teribila care a lovit Galatiul. Desi la stiri nu s-a vorbit si despre asta, pe langa copacii prabusiti si un numar considerabil de ambarcatiuni aflate la apa au fost stricate(mai mult sau mai putin) si chiar scufundate. Asa ca Vali a trebuit sa ramana doctor de barci.

Pe 02 august, la 06:00 e trezirea, s-a luminat, trebuie sa strang repede cortul si sa-i dau drumul mai departe. E timpul sa-mi continui drumul spre Balea Lac.

La 06:30 sunt gata, tot echipamentul e strans, bagajul reorganizat e pus pe bike si sunt gata de plecare.

Dupa un drum de cca 500 m borna rutiera indica: Balea Lac 9 km, Doamne Ajuta, treaba e buna.

Pe o portiune de 2-2,5 km panta e abrupta si urc pe jos, apoi usor-usor panta se indulceste si imi continui drumul pe bike fara probleme.

Mai tineti minte peisajul de ieri, ala care imi tot reseta gandirea? Azi e si mai rau, vad soseaua de unde vin la cateva sute de metri sub mine, vad prapastii ametitoare, vad fruntea incruntata a muntelui luminandu-se de la soare-rasare, vad stanci de dimensiunea unui bloc cu patru etaje proptite temporar in ceva vegetatie. Ajung si depasesc Poarta Genistilor, marturia luptei cu muntele.





 



Valea Capra ma face sa vorbesc singura, bine ca nu prea e trafic la ora asta ca poate chema cineva salvarea. In fata mea creste ametitor peretele de stanca pe care se afla ultima parte a traselui. Refugiul Alpin se vede sus ca o casuta de jucarie. Ma opresc sa ma minunez de incapatanarea omului in fata zidului de piatra, ma simt atat de mica, atat de umila...Ma gandesc la cei care mi-au facut experienta posibila, la cei care au murit pentru ca drumul asta sa existe. Ma gandesc la toate lucrurile bune pe care le am si pentru care trebuie sa multumesc, ma gandesc la cei de acasa. Si mai ales ma minunez ca am putut, ca am reusit, ca o sa urc acolo sus, eu, singura, prin puterile mele. Multumesc Doamne pentru asta.











Urcusul nu dureaza prea mult, iarasi fac jumatate de drum pe sa si jumatate pe jos. Cand ajung sus e ora 08:30, e liniste, oamenii de la tarabele din zona abia se trezesc ca deschida. Ma bucur de linistea asta, nu sunt o iubitoare de multimi si mereu la obiectivele de genul asta ma sperie posibilitatea aglomeratiei. Dar nu e cazul, e liniste, cumpar cate ceva, dau raportul la baza, iau in calcul posibilitatea prelungirii traseului cu o zi pentru a face un popas mai lung la Curtea de Arges. Programez un popas scurt aici sus, cca 15 minute si apoi sunt gata sa ma avant in tunelul rutier.



In ultimul moment, un neuron mai razvratit poate, da semn de nevozitate, ceva lipseste, ce? Aaaaa, nu e si un lac pe aici? Adica daca-i zice Balea Lac, lacul unde-i? Si uite asa ametita de fatza realizeaza ca era cat pe ce sa plece de la Balea Lac fara sa fi vazut lacul.



Popasul programat la 15 min devine lejer 1 ora pentru ca trebuie pozat lacul, bagat mana in apa, catarat sus pe un pisc si facut inca niste poze...Minunat, minunat si iar minunat...cine o sa ma vada o sa zica  ca am facut altceva cu iarba, nu doar am mirosit-o.









Dar ceasul "se umple" ca sa-l citez pe Vali si trebuie sa plec. Tot drumul pana sus mi-a fost frig, si azi noapte mi-a fost frig cu tot hanoracul si cu tot sacul de dormit. Am pe mine o jacheta de drumetie care pana acum m-a servit acceptabil. Intru in tunelul rutier si MI-E FRIG....atat de frig, asta in timp ce telefonul meu ma informeaza, la fiecare 5 minute ca e cod portocaliu de caldura... Unde domne, unde? Si daca e, de ce nu s-a dat la toata lumea? Pe astia cu tunelul de ce i-au uitat? Ce, ei nu e oameni?

Iesirea din tunelul rutier inseamna o noua priveliste ravasitoare, iar ma opresc, iar fac poze, iar sunt uimita...oare mai pot fi uimita?..Sigur.











Si incepe coborarea, si cobor, cobor..bike-ul se grabeste tare...,mai tare...franele scartie....ne napustim spre vale...

Aveam indicatie de acasa sa verific starea franelor la coborare, sa verific etrierii si discurile...Verific etrierul spate, e cald, dar nu pare in neregula. Ma grabesc sa verific si fata si pun mana pe disc, in loc de etrier, gresit, foarte gresit....FRIGEEEE RAU...

Dau sa sun sa intreb care sunt riscurile si ce e de facut, dar sunt sub varful muntelui si nu am acoperire asa ca mergem inainte pe "propria raspundere". Kilometrii trec rapid si de la 77km pana la Curtea de Arges ma trezesc ca trec de borna cu 54km pana la Curtea de Arges.

Panta se mai potoleste, apar si secventele de urcare, drumul isi schimba usor-usor caracteristica. In continuare merg prin padure si desi e deja trecut de ora 10 nu pot renunta la jacheta, inca mi-e frig.

Merg, merg, merg...la un moment dat in dreapta,in prapastie, printre brazii mareti se vede ceva ce nu inteleg exact. Ce vad? Ma opresc si ma uit cu atentie, chiar atunci suna Vali ca sa afle care e mersul evenimentelor. Ii povestesc ce vad si realizez ca vad Lacul Vidraru. Vali imi spune ca lacul e foarte lung, ca drumul ii urmeaza malul pe o distanta mare.






In timp ce rulez pe sosea observ ca din loc in loc pe copaci sunt prinse niste coli A4 plasticate pe care scrie ceva, dar sunt satula de reclame si nu dau mare atentie, doar ca pe o sectiune de drum ascendent am timp sa citesc: "Zona frecventata de ursi. Va rugam nu hraniti animalele"...Pedaleaza fato!!!! Nu sta pe ganduri ca ursii nu sunt sfiosi!!!!

Imi continui drumul, ma simt bine, nu simt oboseala, amorteli si alte asemenea simptome, totusi iau in considerare, in mod serios, sa raman o noapte la Curtea de Arges. Ma gandesc ca daca tot am ajuns pana aici, nu pot rata o vizita la Manastirea Curtea de Arges si poate alte atractii ale locului.

Kilometrii trec cand mai repede, cand mai incet si deodata, in departare, zaresc barajul de la Vidraru.

Pana acum traficul a fost suportabil, rar de dimineatza si se inteteste pe masura ce ne apropiem de miezul zilei. Intalnesc alti bikeri cu care ma salut, intalnesc multi motociclisti, predomina rusii si nemtii.

Pe la ora 11:30 ajung la baraj. Aici, in ciuda peisajului magnific imi iau din plin din "magia" unui obiectiv turistic.
E foarte aglomerat, se creeaza un blocaj de trafic, o camioneta incurca totul si , colac peste pupaza, se blocheaza un sens de mers pentru ca niste neni traseaza niste dungi de vopsea pe o bordura...

Se fumeaza peste tot de jur imprejurul meu, de nu mai pot respira, toata lumea vorbeste, se schimba retete de facut tzuica cu boabe de cafea, se negociaza pretul la cascaval, se striga frenetic diverse nume, gen Auriiicaaaa, eventual in urechea cate unui trecator nevinovat, se arunca bete in lac...ce mai,! ai mai bifat un obiectiv, ai fost la Barajul de la Vidraru.

In timpul asta, pe lacul maiestuos ies la plimbare 2 vaporase. Peisajul este greu de descris, modul in care pe fundalul albastru al lacului vezi muntii ca o fortareata fumurie, aproape ireala...senzatia de maret, maiestuos, imuabil, etern...Ma rog unii cu imuabilul, altii cu tzuica...







Vali ma felicita vesel : Gata ai traversat Transfagarasanul, la baraj e capatul lui, ai reusit!!!!

Desi mi-am propus sa fac aici un popas de macar jumatate de ora ca sa mananc de pranz si sa ma mai odihnesc nitel, devine clar ca e greu realizabil. E prea mult soare, prea multa caldura si prea multa lume.
Trec prin tunelul rutier din partea stanga cu destinatia clara Curtea de Arges. Fac, totusi un popas, la vreo 2 km distanta ca sa mananc si sa mai meditez...

Dupa masa si respiro pornesc mai departe, nu stiu ce fel e drumul in fata, cat de solicitant e si mai ales cum va fi cu canicula, cum voi suporta..

Inca mai urmeaza

Felicitari Moni pentru vointa de care ai dat dovada. cred ca asa ceva se poate face si in gasca. nu numai cu barci. Ce ar fi sa devii initiatoarea unui asemenea eveniment o data pe an? Ai sa razi, dar cred ca vei castiga foarte multi adepti. Hai. Pup

Multumesc mult...Si dumneata ai dreptul la o parte din succesul meu. Datorita mainii de ajutor pe care mi-ai dat-o in iunie am avut incredere ca sunt bine si ca pot.
Ar fi frumos asa un parcurs, dar e greu de organizat. Totusi, raman deschisa la orice posibilitate.