Afişare Mesaje

Aici puteţi vedea mesajele acestui utilizator. Sunt afişate doar mesajele făcute în secţiuni în care aveţi acces.


Mesaje - DoiNomazi

Pagini: [1] 2 3 ... 42
1
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 29, 2019, 06:46:28 pm »
Next? Mai pe apa, sau mai pe uscat? Si uite asa, cu multe luni inainte sa se termine motajul la video jurnalul din iarna, au inceput pregatirile pentru tura de vara cu bataile de cap specifice, deja intrate intr-o rutina draga... :)

2
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 26, 2019, 03:50:18 pm »
Jurnal video cu multe zâmbete, doar a fost atmosferă de Revelion, nu?


Lipsa zambetului lui Grumpy este inzecit compensata de zambetul cvasi-permanent al lui Seasick... :)

Revelion, Craciun, zilele saptamanii, orele si anii, alea, alea, sunt conventiile adoptate de noi oamenii pe strazi asfaltate, caci in mijlocul naturii, sau la drum intins, isi mai dilueaza semnificatiile... :)

3
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 26, 2019, 04:57:01 am »
Cu siguranta asteptam si jurnalul video :) ... la orice calitate consideri...stiu doar ca nu vom fi dezamagiti



De lucrat la video, am inceput... vedem ce iese... multumesc.

4
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 25, 2019, 08:32:53 am »
(utima parte)


Ne-a prins înserarea pe drum căutând un loc de înnoptat. Am intrat la un hotel din Bahia Ingles și am închiriat două camere. Se lăsase răcoarea odată cu întunericul și piscina mi-a adus un zâmbet greu de oprit Era chiar răcoare... :)

A doua zi dimineață după micul dejun am făcut plinul cu motorină și ne-am așternut la drum continuând coborârea spre sud, de-a lungul coastei.

Și eu și Seasick am fost cu telefoanele în rețea în această tură și a rezervat ușor două camere online, la un hotel din Valparaiso. Trebuia să ne grăbim pentru a ajunge pe lumină pentru a ne bucura puțin de oraș.

Înainte de a ne apropia de La Serena am mutat “rezerva strategică” de motorină din canistră in rezervor și am dăruit cadou canistra goală unuia de la o stație de alimentare. Părea foarte fericit de acest cadou neașteptat. Dacă tot am oprit într-un loc unde se putea spăla mașina, am hotărât să-i redăm lustrul inițial. Probabil din plictiseală, și recrutul și Seasick s-au înghesuit s-o spele până i-au tocit vopseaua... :)

Orașul La Serena mi s-a părut urât și sufocant. Am încercat să trecem prin el și să ieșim cât mai repede.

Alunecarea apusului în apele Pacificului ne-a prins la intrarea în traficul de sfârșit de săptămână din Valparaiso.

“Where is this hotel?”, am întrebat încercând să-mi protejez ochii de razele roșiatice ale soarelui pe cale să dispară în adâncuri.

Indicațiile ambelor GPS-uri păreau să contrazică realitatea din teren și an bâjbâit puțin până am nimerit dealul abrupt pr care se afla cocoțat hotelul. Strazile înguste de acces se avântau in pante care păreau greu de urcat chiar și la pas. Noroc ca era uscat și roțile din spate au patinat mai puțin la urcat.

Intrarea în micul garaj al hotelului era in mod cât se poate de clar proiectată pentru mașini mai mici decât troaca noastră... :)

A urmat puțin “circ” cu o intrare în garaj “din bucăți” și cu treceri de muchii de perete la o “foiță de țigare”... Recepționerul nu mai părea convins că făcuse o afacere închiriindu-ne cele două camere... :)

Cum am scăpat de mașină am pornit ca din oușcă spre funicularul din apropierea hotelului, care avea să ne coboare direct în centru.

Era vineri seara și tocmsi începea forfota... Pe la 23:00 am pornit inapoi spre hotel pe străzi laturalnice și am intrat intr-un excelent amplasat restaurant “de cartier” chiar la închidere. Ne-au primit ospitalieri și ne-au îmbiat cu bere “Nomad”... :) Mâncarea a fost delicioasă. Puțin după miezul nopții ne-am retras la hotel. Recrutul s-a dus la culcare in camera ei în timp ce eu cu Seasick am mai întins o Coronita admirând de pe acoperișul hotelului salba de lumini a orașului.

Muzica unui club din apropiere s-a auzit până pe la 04:15.

A doua zi de dimineața ne-am anuzat puțin cu scoaterea Nissan-ului din garaj, reușind neintenționat să sculăm toate clădirile din jur cu diesel-ul nostru “strâns în căpăstru” în timpul manevrelor de doar câțiva țoli înainte și înapoi... :)

Undeva la jumatatea drumului intre Valparaiso și Santiago am oprit pentru un ultim delicios mic dejun.

Am predat cu bine Nissan-ul la aeroport, dar am decolat cu mai bine de o oră întârziere datorită unei defecțiuni tehnice.

Din păcate, întârzierea ne-a plasat e aeroportul din Bogota, Columbia, după ce legătura noastră spre New York decolase. Ceea ce a implicat un nou val de formalități de vamă pentru a intra pe teritoriul Columbiei. Pană s-au dezmeticit și cei de la compania aeriană să ne ducă la un hotel potrivit, după ce inițial ne-au eliberat vouchers pentru un alt hotel unde nu mai existau camere libere, a trecut de 01:00 dimineața.

Ironia era că am fost repartizați în camere de 5 stele pentru aproape 3 ore de somn pentru că la 4:30 dimineață trebuia să fim înapoi în vama aeroportului pentru a ne îmbarca in prima cursă spre New York.

Si cei de la hotel au fost extrem de amabili și la 01:45 dimineața ne-au adus la camere o cină cu niște porții imense imposibil de consumat... :)

Practic am avut timp să ne scăldăm puțin la duș și să atingem în treacăt pernele...

La 04:30 eram înapoi în vamă gata să plecăm spre casă. Era deja dumincă dimineață și a doua zi urma prima luni de servici a noului an.

(sfârșit)





Ne-am trezit devreme la Bahia Ingles pentru ca stiam ca aveam inca un drum lung pana la Valparaiso. Evident, nu aveam timp de piscina... :)





Continuam "marshul" spre sud de-a lungul coastei Pacificului.









La o statie de alimentare ne-am decis sa transferam motorina din canistra in rezervor. Nu mai consideram necesara "rezerva  strategica"... :)















Dorinta recrutului sa ajute "la motorina" era de neclintit.. :)















Nici Seasick n-a vrut sa ramana cu mainile in san... :)






Au "tocit" vopseaua Nissan-ului... :)





Traficul de sfarsit de sapatamana la intrarea in Valparaiso.















Undeva sus pe unul din dealuri, am gasit si intrarea pe alea care conducea la intrarea garajului hotelului... :) Urma trecerea prin "poarta, apoi pe trotuar pe langa masina parcata pe dreapta, apoi intoarcere ingusta de 90 de grade unde se infunda aleea, urmata de alta intoarcere de 90 la dreapta pe ingusta poarta a garajului hotelului... Acea ultima intoarcere a necesitat cele mai multe manevre pentru a nu zgaraia Nissan-ul... distractie.. :)







Portiune din poarta (inchisa) a hotelului si fatzada hotelului... Video jurnalul va curpinde si o secventa alocata acestei manevre... :)







Vedere a portii garajului din interior.. :)







Receptia hotelului purta inca "vesmintele" de sarbatoare...







Scara interioara care conducea din garaj la camere.







Balconul camerei noastre avea deschiderea spre piata centrala, faleza si port...











Recrutul a primit o camera la un etaj mai jos, dar privelistea era aproape aceeasi.







Peretele cladirii vecine, adiacenta hotelului... :)







Nissan-ul a ramas parcat in garaj. Plecam la pas.















Coboram panta abrupta pana in centru cu funicularul din apropierea hotelului.








La pas spre piata centrala... N-am mai vazut troleibuze de multi ani... :)







Valparaiso, zona centrala

















Cine poate rezista acestor cirese?... :)







Se innopteaza...

















Ne intoarcem spre hotel pe strazi laturalnice sa prindem si cealalta fatza a orasului. Un tip in stare de ebrietate s-a bagat singur in seama si m-a interpelat. I-am vorbit ca la NY... :)



















Chiar nu cred ca ar fi trebuit sa ne temem de ceva... Seasick si recrutul merg in fata si eu le supraveghez din ariergarda.. :)







Funicularul inchide la ora 23:00... noroc ca am prins un restaurant sus in deal tocmai cand se pregateau sa inchida. Au fost amabili si ne-au primit.







Nu-i rea nici berea asta... :)

















Recrutul se retrage la culcare in camera ei si eu cu seasick mergem pe acoperisul hotelului sa mai intindem o Coronita dupa miezul noptii... cum le sta bine calatorilor plecati pe un drum fara sfarsit... :)


















Noapte buna, Valparaiso...









Buna dimineata, Valparaiso..





Ultimul desert in Chile, undeva pe marginea soselei intre Valparaiso si Santiago.













Am predat Nissan-ul si am luat autobuzul pana la terminal... :)








Plecam din Santiago cu mai mult de o ora intarziere si pierdem legatura de NY din Bogota...










In autobuzul care ne duce de la avion la terminal in aeroportul din Bogota, Columbia. iar ne apropiem de miezul noptii... :)









Ajungem la hotel in Bogota, dupa ora 01:00 dimineata.








La 04:00 dimineata vine o masina sa ne ia inpaoi la aeroport.







Am ajuns in sfarsit n taxiul care ne duce de la JFK in NY, acasa... :)



Nu stiu daca va mai avea cineva chef sa vizioneze si jurnalul video dupa aceasta prezentare, dar pricum sper sa fie gata in cel mult doua luni... :)


5
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 24, 2019, 04:44:48 pm »
Foarte frumos, va regasesc pe voi chiar si intr-o excursie turistică. Acelasi spirit, aceeași atmosferă, aceiași Nomazi... Mai zâmbește și tu, puțin, chiar daca nu ești în Yiwarra Kuju.

Cred ca imi fac portia de zambet in somn... :)

6
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 23, 2019, 07:47:17 am »
De ce trebuiau vazute geyserele la rasarit? De ce le spune geysere, daca apa nu tasneste? Cum se poate ca intr-un peisaj plat si arid sa nu ai unde parca???


Apa tasneste, dar e mai greu de sesizat in fotografii. Pe video e mai clar. Trebuiau vazute la rasarit datorita diferentei de temperatura dintre apa venita din adancuri si aerul de afara. Cu cat diferenta este mai mare cu atat mai vizibile si impresionante sunt coloanele de aburi. Cand rasare soarele si aerul incepe sa se incalzeasca, coloanele de abur scad in intensitate. Peisajul plat este la 4,320 m altitudine si este cel mai inalt camp de geysere din lume. Intreaga arie este protejata chiar si impotriva deplasarii la pas si locurile rezervate pentru parcare sunt relativ restranse. Campul de geysere este foarte bine si riguros protejat.

7
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 23, 2019, 02:09:06 am »
(penultima parte continuare)

Ne-am trezit la 04:30 conform planului din ajun și am împachetat toate bagajele pentru că asta fusese ultima noastră noapte la hotelul din San Pedro de Atacama.
Voiam să vedem și geyser-ele de la poalele vulcanului El Tatio și citisem că trebuie vizitate nu mai târziu de răsăritul soarelui...

De la vulcan drumul de acces de vreo 100+ Km ne scotea înapoi prin San Pedro de Atacama dar plănuisem să ne oprim doar câteva minute la piața de fructe să luăm cateva prospături pentru drum.

Nu ne rămăseseră decât două nopți de petrecut în Chile și hotărâsem să împărțim cei 1,700. Km până la aeroportul din Santiago în vreo două segmente de 800 Km și unul de 100 Km. de la Vaparaiso la Santiago.

San Pedro de Atacama era în cea mai mare parte adormit, doar ici colo apărea căte un microbuz Mercedes Sprinter cu turiști pe jumătate dornici să vadă și ei geyser-ele.
Odată cu ieșirea din orășel avea să înceapă o cursă bizară pe serpentinele strânse ce șerpuiau prin în întunericul nopții. Probabil mizând pe aparenta absență a traficului din sens opus. microbuzele se angajau în depășiri haotice chiar în mijlocul curbelor. Noroc că zidul de întuneric ascundea hăurile pe ambele părți ale șoselei

“What the fuck is wrong with them?”

Era clar că toți șoferii de microbuze care se întreceau în transportul turiștilor adormiți pe serpentine erau localnici familiarizați cu fiecare curbă, denivelare și groapă.
Aveam chef de puțină distracție și, chiar dacă nu cunoșteam starea drumului și doar reacționam reflex la ce puteam distinge în lumina farurilor, am început să-i transpir puțin pe cei care încercau să mă depășească în curbe. Spatele Nissan-ului derapa aproape la fiecare curbă a serpentinelor...

“Why are you driving so fast?, a întrebat Seasick încercând să-și mențină echilibrul.

“Da... mergi mai încet...”, a completat recrutul.

“I just don’t want to hold the traffic behind me...”

“Just let them go... obviously, they know each and every bend of the road...”, a încercat Seasick să mă convingă.

Părea că nu am încotro și îmi părea rău pentru că aveam chef să mă amuz puțin cu șoferii localnici...

Se mergea foarte repede, mult mai repede decăt permiteau serpentinele și starea drumului neasfaltat. Am încetinit la prima linie dreaptă și am lăsat primele două microbuze din spatele meu să ne depășească. Doar două din cele 10 - 15 perechi de faruri ce se zăreau apărand succesiv în funcție de cum alternau curbele și porțiunile drepte... La un moment dat am intrat într-o interminabilă porțiune de corugații. Parcă am fi fost pe Canning Stock Route, în Australia. Am întors capul spre Seasick.

“It feels like Oz, mate...”

“Do you think this car will hold?”, a întrebat Seasick.

“There’s only one way to find out, mate...”

“Parcă se rupe pe dedesupt...”, a intervenit și recrutul.

“Uneori se mai rupe... “, am răspuns eu accelerând. “...și in mod paradoxal, viteza îi priește mai bine în condițiile astea...”

“Really?...”, a părut Seasick să se mire sincer.

“Kind of...”. Nu eram nici eu 100% convins că 120 kmh oferea o șansă mai bună de supraviețuire suspensiilor ce păreau hotărâte să se dezmembreze...

Microbuzele din fața noastră se îndepărtaseră la vreun km de noi, în timp ce microbuzele din spate prinseseră o portiune flată și ieșiseră de pe drum alergănd paralel cu noi direct prin buruieni. Oare, să fi fost mai bine decât pe corugațiile drumului? Și farurile lor păreau să vibreze destul de violent. La întoarecerea de la vulcan, pe lumină, aveam să constat că în această porțiune flată goana mașinilor crease în timp câteva drumuri paralele și pe o parte și pe cealaltă a drumului principal. Din păcate și aceste drumuri paralele erau la fel de brăzdate de nemiloasele corugații. După aproape 100 km de corugații, orice mașină nouă ieșită silențios pe poarta fabricii capătă jocuri, toleranțe și zgomote noi pe la mai toate îmbinările și articulațiile. Este cel mai sesizabil “botez” al drumului...  Go Nissan!

Deși plecați cu noaptea-n cap, am găsit cu greu parcare la geyser-e. Oare, ăsta era motivul pentru care toți riscau să-și rupă suspensiile și gâtul pănă aici? N-am găsit nici un alt motiv plauzibil. Era frumos, dar prezența atâtor pantofari zgribuliți și cu ochii cârpiți de somn diminua puțin din plăcerea ochiului. Când a răsărit soarele am decis să plecăm. Păream să fim prima mașină angajată inapoi pe drumul de coborâre de la El Tatio. În sens opus urcau încă întârziați răzleți. Citisem undeva că pe acest drum de acces la El Tatio există un cătun de câteva familii unde se pot cumpăra frigărui de llama. Eram curioși dacă taraba de frigărui deschisese așa devreme. După muchia unui munte, la baza unei coborâri lungi, am zărit cele câteva case și o mică deviație a drumului. Eram prima mașină de pantofari sosită...

Cărbunii se aflau pe grătar dar focul nu fusese încă aprins. Doi bărbați au ieșit dintr-o casă scundă din spatele grătarului și ne-au salutat.

“Buen dia...”

Am coborât din mașină și i-am salutat și noi.

“Hola.”

Unul dintre cei doi bărbați a aprins focul în timp ce celalalt m-a întrebat ceva nedeslușit în spaniolă. I-am făcut semn cu mâna spre Seasick.

“My wife speaks Spanish...”

Barbatul voia să știe dacă au urcat multe mașini la vulcan. Aha, potențiali clienți...  Până s-a făcut jarul au început să coboare treptat microbuzele. Primele trei au oprit la frigărui, dar numai șoferii au întrebat cât mai durează până vor fi gata.

Primele trei frigărui au fost ale noastre. Si următoarele două, ca de micul dejun.

“Mâncăm așa, din mână, fără farfurii?”, s-a mirat recrutul.

I-am răspuns înainte să inghit, în timp ce mestecam.

“Yep, la botu’ calului, haiducește...”

Am sesizat câțiva pantofari coborând din microbuze cu camerele foto ale telefoanelor îndreptate vitejește spre frigăruile noastre.

Din cele trei microbuze sosite, apoi încă unul, apoi încă patru, majoritatea pantofarilor au făcute poze, dar, cu excepția șoferilor, absolut nici unul din cele câteva zeci de fotografi înrăiti nu au cumpărat sau gustat frigăruie de llama. Ori erau cu toții vegetarieni, ori erau toți îndrăgostiți de llame, ori se temeau de condițiile în care fusese pregătită carnea, mai ales că li se repetase să nu se atingă de alimente oferite la marginea drumului...

Nouă ni s-au părut absolut delicioase și eu aș fi mâncat-o fără ezitare și pe a treia, dar mi s-a făcut milă de săracii șoferi care priveau înghițind în sec. Ar fi mers și o Coronita rece dar ăia nu aveau permis de vânzare a băuturilor alcoolice și a trebuit să amânăm plăcerea. După acest excelent mic dejun am continuat coborârea de pe El Tatio până la Piata de Fructe din San Pedro de Atacama, unde am servit pepene ca desert, tot la botu’ calului. Asa, cu praful inhalat cu tot, a fost delicios!

Dupâ pepene ne-am întins la drum. Am mai alimentat o dată cu motorină și RB și ne-am asternut la drum spre sud de-a lungul coastei Pacificului.



La 05:00 dimineata, strazile din San pedro de Atacama erau aproape pustii... 







Cand ne-am apropiat la vreo 25 km de poalele vulcanului El Tatio (alt. 5,314 m), a inceput sa se crape de ziua...



Intrarea (cu plata) la geysere. (alt. 4,320 m).







Am gasit cu greu parcare la peste 4,300 m. Probabil de aceea se grabeau microbuzele de dimineata.













De-ar fi fost mai putini pantofari...















La coborarea de la vulcan ne-ai esit in cale o vulpe...



Hai, ca au dat astia in sfarsit drumul la gratar..



Asteptand frigaruile de llama...



Recrutul ar fi vrut sa vada cat de curat se prepara carnea...  Whatever.. Daca ti-e foame, mananca si nu te mai gandi..



Frigul diminetii musca putin la maini.. :)



Jarul nu es te inca gata pentru frigarui dar ne grabim...



Bucatarul a dat drumul la "productie". Soferii de microbuze sositi intre timp, isi asteapta randul.





"Mancam asa, din mana, in picioare?"



De abea de la al doilea rand de frigarui ne-am dat seama ca FRIGE!!!









Continuam coborarea spre San Pedro de Atacama. De abea acum vedem pe lumina unde ne-am jucat "prinselea" in lumina farurilor cu soferii de microbuze...











Inapoi in San Pedro de Atacama, la piata de fructe.





Pepene taiat la botu' calului... :)





Ne luam la revedere de la san Pedro de Atacama...















Inapoi pe malul Pacificului... looking for a hotel for the night.

8
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 21, 2019, 07:41:40 am »
(probabil penultima parte)

Din pacate nu mai exista nici un strop de timp disponibil pentru continuarea acestui raport de tura... In timpul zilei a doua petrecuta Desertul Atacama ne-am reintors in Anzi la 4,500 m (Paso del Cerro Overo) pe o zi cu soare pentru a gasi zapada cand ne-am intors pe aceeasi sosea. Dupa amiaza am coborat din Anzi, de la Laguna Aquas Calientes, la El Valle de la Luna unde am avut ocazia sa aratam recrutului o mica si scurta lectie de speologie... :) S-a descurcat admirabil.

Am revenit la hotel pe seara, am laimentat cu motorina si ne-am pregatit pentru o trezire la 04:30 dimineata pentru a prinde rasaritul la geizerele de la El Tatio, la vreo 100+ km nord-est de San Pedro de Atacama. Dupa vizitarea geizerelor am trecut pe la un mic catun de localnici unde am mancat delcioase frigarui de llama.

Am revenit pentru ultima data in San Pedro de Atacama, incantati de un raid la piata de fructe si apoi ne-am intins la  drum spre apele Pacificului la Antofagasta. Am impartit segmentul de drum dintre San Pedro de Atacama si Santiago de Chile in trei segmente consecutive. San Pedro de Atacama - Bajia Ingles - Valparaiso - Santiago, cu doua nopti petrecute la hotel in Bajia Ingles si in Valparaiso.





Inapoi spre est spre culmile Anzilor. Soseaua trece printr-un punct la 4,501 m (!)





Cerul este mai aproape de parbriz... :)






































La intoarcere am gasit zapada pe sosea. Ninsese in urma noastra... :)








Intram in Valle de la Luna...




















Hai sa incepem cu pestera de sare... :)








Pestera este sapata natural intr-un munte de sare...

















































































































































































































Maine dimineatza mergem la geizere... :)

(va urma?)



9
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 20, 2019, 06:42:56 pm »
(partea a 16 a)


Am sunat deșteptarea la 06:45. Aveam camerele adiacente într-un colț mai izolat al cl curții pe care o vedeam pentru prima dată pe lumină. Aerul era cald și uscat. Am ajuns la micul dejun în restaurantul hotelului la 07:20. In afara personalului de servici, toată lumea părea să dormă încă. Or fi fost cu toții la Revelion în timpul nopții ce tocmai trecuse?...


M-a amuzat piscina. Oare, vine cineva în inima deșertului Atacama pentru a sta la oiscină? Probabil că da. Probabil că sunt aceeași oameni care comandă la masă langostini la peste 400 Km de țărmul oceanului, sau friptură de vacă intr-un mic sat pescăresc așteptându-se să fie totul proaspăt... Sau dracu’ știe pentru ce fel de pantofar fusese amenajată piscina aia în mijlocul deșertului.


După un mic dejun excelent cu ouă proaspete și brânză de capră și roșii de grădină din vreo curte locală, chiar și cutia de RB părea proaspătă... :)

Am făcut plinul la motorină și la 08:05 am pus cap compas est spre Laguna Miscanti, aflată la vreo 100+ km est de San Pedro de Atacama. Știam că șoseaua urca rapid la peste 4,000 m. altitudine și am luat din recepția hotelului câteva frunze uscate de coca. Cu ani în urmă când am făcut la pas traseul Inca în Peru, învățasem că frunzele de coca mestecate anută la durerile de cap.


Laguna Miscanti se află la 4,140 m , dar șoseaua a urcat pâna pe la 4,600 m înainte de a ajunge la ea. În lipsa timpului adecvat de aclimatizare. la cel mai mic efort aerul rarefiat producea o stare apăsătoare și o senzație neplăcută de insuficiență respiratorie. Încercam în mod deliberat să respirăm adânc și des pentru a evita durerea de cap și amețeala. Ni se alterase puțin și modul de a vorbi... În mod paradoxal, recrutul nu reclama nici un simptom și se zbenguia ca un pește în balta preferată. În timp ce Seasick și cu mine urcasem pe Kilimanjaro, prin Anzi si pe High Sierras în California, recrutul era pentru prima dată la peste 2,000 m (!)


După Laguna Miscanti am coborât în Salar de Atacama pentru a fi îmbrățișați dintr-un orizont intr-altul de un imens cămp de sare.


Am revenit în micul orășel San Pedro de Atacama pe seară. Seasick și recrutul au primit “învoiri” și au hotărât sa-și petreacă acest prim și unic timp liber cutreierând magazinele pentru turiști... Dacă aș fi știut că așa iși vor irosi singurele câteva ore de “timp liber” ale acestei ture de iarnă în Chile, aș fi planificat un program organizat... :)


Am mâncat aproape bine la un restaurant pentru turiști. Din păcate bucătarul a stricat bunătate de miel preparându-l ca la cantina unui șantier de construcții. În mod cert nu orice imbecil îmbrăcat în alb poate pretinde că este doctor, frizer, sau bucătar.


Pe la ora 22:00 ne-am retras langa piscina hotelului nostru si am deschis sticla de "Crabs" adusa tocmai de la Ushuaia pentru a spala gustul compromis al mielului. Ne pregateam de somn până la 05:39 când planificasem deșteptarea.







Camere adiacente intr-un coltz izolat.







Hotelul nostru era linistit si avea un aer placut.











Am fost primii la micul dejun pe 1 ianuarie... :)







Piscina din mijlocul desertului... really?







Neah... :)







In cautarea unicei statii de carburanti, care se afla dosita intr-o curte (!)







Daca motorina e, orice poate fi... :)







Pe cai... :)







Plecam spre est cam 100+ Km.































Hai in Salar de Atacama.







Un camp nesfarsit de sare...



































Spre seara am acordat "invoire" trupelor si... au hotarat sa-si iroseasca timpul liber prin magazine.











San pedro de Atacama este mic dar plin de viata...















Hai sa uram la multi ani si cunoscutilor din LA. Si daca tot e conectie, hai si celor de la Constanta si Bucuresti.











San Pedro de Atacama...























Alegem un restaurant turitic unde, in ciuda decorului,  mielul n-a fost pe masura asteptarilor.















Hai sa spalam gustul pe terasa de la piscina hotelului cu vinul nostru carat tocmai de la Ushuaia... :)






(va urma)

10
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 20, 2019, 09:18:44 am »
(partea a 15 a)


N-a fost ușor. Dar n-a fost nici imposibil. La 23:41 parcasem Nissan-ul și opream motorul în San Pedro de Atacama.


Trecuseră 29 de ore de când mă urcasem la volanul primei mașini în aeroportul din Santiago... dupa 5+ ore de zbor din Insula Paștelui... după o noapte nedormită datorită arsurilor de la plajă... după o lungă zi de cutreiarat insula... :)


N-am mai descărcat bagajele din mașină Voiam și noi să prindem ultimele minute ale anului închinând un pahar de șampanie.


In mod absolut neașteptat, restaurantul cochetului nostru hotel închisese și cu excepția recepționerului, era liniște și întuneric.


Mai erau 11 minute până la miezul nopții...


“I saw an open restaurant around the corner. We go there...”


“Era deschis?”, a intrebat recrutul.


“Yep!...”


“OK, let’s go...”, mi-a completat Seasick fraza și gândul.


Cele 2-3 străzi din centrul orășelului San Pedro de Atacama erau încă animate. Turiști de toate vârstele păreau să se plimbe fără scop și adresă animați de o voie bună contagioasă. De undeve dintr-o curte din dreapta pocneau niște artificii.


Restaurantul încă deschis avea un aer inconfundabil de cârciumă de cartier. Mese și scaune strâmbe și ieftine, fețe schimonosite de oboseală și alcool și, la fel de prețioasă ca proverbială frișcă de pe tort, restaurantul avea o “all female band” care behăia sinistru... În momentul ăla parcă mi-aș fi dorit să am amândouă urechile înfundate.


În ciuda atmosferei de atelier de tinichigerie, ne-a trebui puțin timp să găsim o masă liberă.


Mai erau 4 minute până la sosirea lui 2019.


Nu aveau șampanie. De nici un fel. Inainte sa ne asezam la masa am strigat cât am putut de tare.


“Tres Coronitas, por favor!”


Și telefonul și ceasul de la mână arătau ora 00:00


“Hai La Multi Ani și un An Nou cu sănătate și cât mai multe bucurii!..”


“La Mulți Ani!...”


Am îmbrățișat-o pe Seasick.


“I love you, mate!...”


"I love you too..."


Am îmbrățișat și recrutul.


“La Mulți Ani, mamă...”


Berea a sosit la 00:03. Intr-un fel pierdusem cursa pentru 3 minute. Asa a fost sa fie...


“Cheers!”





Cele 2-3 stradute din centrul oraselului erau inca animate.





Se apropia trecerea dintre ani si asta era cea mai apropiata carciuma deschisa.. :)





Ne este si foame dar vrem sa ciocnim un pahar de sampanie la miezul noptii. Aveam sa aflam ca nu aveau nici un fel de sampanie... :) Tres Coronitas, por favor... :)





Formatia de gagici lipsite de talent, dar foarte inimoase, behaia sinistru... Sa fie primit, like, who cares?... Intentia conteaza... :)





La Multi Ani, 2019! Am servit cate o ciorba dubioasa si o friptura ce aducea a bucata de kevlar. Asta e...








Pe la 01:20 dimineata ne-am retras la culcare. Ne astepta o noua zi de explorat in numai cateva ore... :)


(va urma)

11
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 19, 2019, 08:28:28 pm »
(partea a 14 a)

Șoseaua era liberă. Deși relativ scumpă datorită numeroaselor puncte de colectare a taxelor succesive, șoseaua semăna cu o autostradă cu două benzi pe sens bine întreținută. Cu excepția acestor numeroase gherete de plată, oare chilienii cum se împăcau cu aceste taxe care se făceau simțite clar la bugetul unei călătorii, și cu excepția cătorva pante mai accentuate, ieșeam rar din viteza a șasea și încercam să mențin o viteză de 130 kmh. Motorul zumzăia intr-un allegro vioi și mai rămăsese pedală în caz ar fi trebuit să ne grăbim și mai mult. Nu cunoaștem stilul de abordare al polițiștilor chilieni și nici nu doream să aflu. N-am trecut de 130 kmh. Poate doar pe vreo pantă de coborâre mai lungă și accentuată. Și sunt câteva prin Anzi... :)

Pe la 04:00 se făcuse frig în mașină și a trebuit să reglez căldura pentru că toți trei eram zgribuliți. Interiorul mașinii s-a încălzit rapid și am simțit o plăcută relaxare a mușchilor. În ciuda usturimii persistente de pe piept și antebraț, amplificstă de valul brusc de căldură introdus de instalația de climatizare a mașinii, scaunul părea să-mi încapă mai confortabil oboseala corpului. Inevitabil, s-a strâns perfida îmbrățișare a somnului care îmbiat de căldură se încolăcea peste reflexe. Incepuseră să usture și ochii. Recrutul părea să moțaie pe bancheta din spate iar Seasick dansa cu somnul în dreapta mea. Eram încă departe de San Pedro de Atacama...

Am hotărat că este mai precaut să alimentăm la prima stație de carburanți, si pentru a evita joaca cu canistra de rezervă, dar si, poate chiar mai important, pentru a mă înviora puțin. Stațiile de alimenare cu combustibil la nord de Villa Alemana se răresc treptat până dincolo de 100+ Km între ele și Nissan-ul nostru părea destul de însetat când trecea peste 90 kmh.

Am alimentat rezervorul mașinii și mi-am adăugat și mie o cutie rece de RB.

“Dormiți?”

“Nu... Stăteam așa...”, s-a grăbit să răspundă recrutul.

“I was resting my eyes...”, a adăugat și Seasick după un căscat lung și molipsitor.

“Mie mi-e foame!”, am declarat eu belicos.

Am demarat și am reintrat pe șosea. Începuseră să apară câteva camioane răzlețe.

“Dacă vedeți vreun loc unde se poate mânca, oprim...”

“It’s too early...”, a mai căscat o dată Seasick

“I’m sayin’... când o fi să vedem ceva deschis...”

Începusem să deslușim clar pe partea dreaptă a drumului din loc în loc semne de lemn pe care scria de mână cu o caligrafie apetisantă, “QUESO”. Din păcate, nu se zărea încă țipenie de vânzător.

Zâmbetul zorilor au ajutat într-o oarecare măsură depășirea momentului critic al oboselii. Era ultima zi a lui 2018 și încă nutream speranța că vom ajunge la destinația noastră, la San Pedro de Atacama.

“Here! Vinde queso...”, s-a entuziamat Seasick brusc.

Era o parcare mai mare unde părea să fie un chioșc unde se vindea brânză și pâine. Puține feluri de mâncare pot fi la fel de gustoase și apetisante decât o bucată de brânză de capră cu pâine de casă, intr-o dimineață înghiontită de foame...

Căldura soarelui ne-a găsit continuându-ne galopul spre nord și spre inima deșertului Atacama.

“We’re running low on cash.”, a anunțat Seasick la urmâtoarea gheretă de plată. Aveam sa pierdem mai bine de doua ore in tentativa nereusita de a gasi o banca deschis dispusa sa schimbam bani in orasul Copiapo. Nimeni nu voia sa mai efectueze schimburi valutare in ultima zi a anului... (?) Pana la urma am negociat cu managerul unei statii de combustibil pe sosea sa ne schimbe bani.





Inca un RB pentru mine si diesel pentru calul meu.... :)








Tot inainte, spre nord...





Am hotarat sa alimentam la fiecare jumatate de rezervor.








Autostrada se termina si drumul continua o portiune spre nord de-a lungul coastei Pacificului...














Asezarile se raresc semnificativ pe masura ce inaintam.












(va urma)

12
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 19, 2019, 08:27:28 pm »
(partea a 13 a)

Din păcate neglijența cu care am abordat efectul soarelui puternic în ziua precedentă avea să mă “bite me back in the ass”, la propriu... :)

Usturimea s-a accentuat peste noapte și mi-a fost aproape imposibil să adorm. Seasick respira ușor și regulat lângă mine. Măcar unul din noi se odihnea. Pe la 05:30 m-am dus la baie să încerc să mai atenuez usturimea cu apa rece a dușului.

Mă simțeam ca un pantofar veritabil, complet nepregătit pentru cerințele elementare ale unei ture. Și asta înainte de a primi o altă “palmă” de la “ironica soartă”... :)

La duș mi s-a înfundat urechea dreaptă și in cea mai tipică procedură de pantofar am încercat s-o desfund cu un Q tip. Brusc parcă am alunecat sub apă pe partea dreaptă. O durere scurtă, urmată de o senzație de presiune, urmată de inabilitatea de a mai auzi ceva cu urechea dreaptă. Aveam senzația că sunt scufundat până peste cap și nu-mi mai pot auzi decât regretele...

Următoarele 20 de minute de țopăieli alternative, Q tips, apă calda si apă rece, n-au făcut decât să cimenteze și mai bine dopul și să sporească durerea. Trebuia să găsesc o farmacie înainte de a pleca la aeroport. Spirt, sau apă oxigenată, sau amândoua. Cămașa ușoară de vară era greu de suportat datorită usturimii. Brațul stâng, cel care a fost mai aproape de geam, era ars deasupra ceasului, până la cot. Între ureche și arsuri, trebuia încercat orice produs. sau procedură ce ar fi putut ameliora starea pentru că situația era sâcâitoare și mă aștepta o zi fără sfârșit.

La 06:30 s-a trezit și Seasick și ne-am pus în mișcare cărând bagajele la mașină. Încă o dată, am găsit recrutul deja la mașină, cu valiza ei rezemată la picior, gata de plecare.

“Bună dimineața...”

“Bună dimineața. La cât ați venit aseară?”

“Repetă...”

Am întors capul cu urechea stângă spre ea.

“La cât v-ați întors aseară? Ați găsit peștera?”

“Am gasit-o... Ne-am întors pe la 01:00, nu mai știu... “

“A fost frumos?...”

“Foarte frumos, dar a fost mult de mers. Mai bine că n-ai venit. Ai mâncat aseară?”

“Nu. V-am așteptat sâ mâncâm împreună.”

“Îmi pare rău, trebuia să-ti iei ceva de la restaurantul hotelului. Hai să prindem repede un croissant unde am mâncat ieri...”

“Si o cafea...”, a adăugat Seasick.

“Nu mi-e foame...”, a răspuns recrutul.

În mod sigur nici una nici alta nu se gândeau cât de lungă ne va fi ziua...

“Trebuie sâ mâncăm. Azi avem drumuri de bătut...”

Ne-am oprit în centru la un cappuccino si un croissant, dar vrednicia celor de la bucătărie ne-a adus și câte o omleta din oua proaspăte și delicioase.

Mda, ziua părea totuși să inceapă bine. De n-ar fi fost usturimea de pe piept și de pe mână și durerea din ureche...

Am trecut și pe la farmacie și am luat in flacon mic cu apă oxigenată din care mi-am turnat în urechea dreaptă. N-am mai privit niciodată carosabilul din unghiul ăsta. Conduceam cu capul într-o parte la 90 de grade să stea apa oxigenată în ureche. Mă întreb cum interpretau ceilalți participanți la trafic imaginea... :)

“De ce stai așa?”, s-a mirat și recrutul.

“Încerc să-mi desfund urechea...”

“Și poți să conduci așa?”

Seasick s-a întors spre recrut să-i răspundă.

“Știi că e intr-o ureche...”

Au râs amândouă. Aș fi râs și eu dar durerea persistentă și senzația de presiune nu cedau de la apa oxigenată. Îmi trebuia ceva să pompez sau o seringă.

Am alimentat troaca cu motorină și am lăsat-o în parcarea aeroportului cu cheile în torpedou. N-a venit nimeni s-o preia, sau să verifice eventuale daune. Oricum, avea full coverage așa că era mai puțin important.

Zborul de 5+ ore înapoi pe continent la Santiago. Am jucat table cu Seasick și am revăzut “Dunkirk”, în varianta mono. Nu prea știu ce au zis ăia “din flancul drept” în film... :)

Imediat cum ne-am recuperat valizele ne-am grăbit să ridicăm mașina. Ironia a făcut ca mașina închiriată în Santiago să fie tot un Mitsubishi L200. Aceeași culoare. Altă troacă.

Atipic, am ratat breteaua de ieșire din aeroport și după un interminabil “U” care a ocolit intreaga pistă ne-am trezit într-o zonă cu restricții din spatele turnului de control. Cel din ghereta de pază părea puțin nedumerit de intoarcerea mea precipitată din trei bucăți. Nu l-am mai așteptat să ne întrebe de sănătate și am accelerat înapoi de-a lungul “U”-ului.

În cele din urmă am găsit breteaua de ieșire și am lăsat aeroportul din Santiago în urmă. Gustul libertății drumului nesfârșit. Cu tot disconfortul produs de ureche si arsuri mă bucuram să regăsesc această libertate.

Estimam că in cel mult 25 de ore vom ajunge în San Pedro de Atacama. Nu există multe opțiuni de deplasare cu mașina de la Santiago la San Pedro de Atacama. Cea mai rapidă opțiune este Ruta 5. În mai puțin de o oră am străbătut cei 100+ km până la Villa Alemana și am hotărăt să vizităm un Shell pentru a ne pregăti mai temeinic pentru drum.

Am cumpărat 4 litri de apa potabila si o canistră de 20 L pe care am umplut-o cu motorina ce avea să ne însoțească de-a lungul întregului traseu ca rezerva “strategică”, am instalat instrumentele de navigație, alimentatoarele pentru cele doua GPS-uri, telefoane și tableta utilizată pentru navigație, încăcarcătoarele de baterii pentru camerele video. Am repoziționat cricul și sculele necesare schimbârii roții pentru un acces mai ușor și mai rapid. Am completat rezervorul cu motorină până în în buză pentru a începe monitorizarea consumului în funcție de kilometrii parcurși și alimentari, fără a ne baza deciziile pe porcăria de computer de bord care încerca sa-mi estimeze o iluzorie distanță de autonomie de 900+ Km. Rămăn sceptic în orice fel de computerizare a funcțiilor și parametrilor de funcționare ale unui autovehicul.

De abea acum eram, în sfârșit, gata de drum. Am răsucit cheia în contact plin de entuziasm.

“And off we go, mate... Poate găsim un restaurant să mâncăm ceva...”

“I doubt there is anything open at this time...”, a părut Seasick să răspundă în timp ce continua să-și poziționeze diversele cabluri proaspăt instalate.

“What?”

Nu eram sigur dacă auzisem clar ce spusese, sau doar presupuneam câ a spus asta.

“Can’t you hear me?”

“Not with this stupid ear...”

Măcar dacă mi s-ar fi înfundat urechea stângă.

“Te mai doare?”, a întrebat recrutul.

“It’s too late. Most probably, everything is closed.”, a continuat Seasick.

M-am uitat la ceas. Trecuse de 23:00.

“OK, luăm câte un RB de la benzinării când alimentăm și mâncăm mâine...”

Reintrasem deja pe Ruta 5 și rulam mai departe spre nord.

“Telefonul meu nu se încarcă...”, a remarcat Seasick.

“Ai incercat alt port?”

Luasem cu noi, ca de obicei, două “distribuitoare” de câte 6 conecții USB fiecare pentru a putea alimenta tot ce aveam nevoie de la priza de 12 V a mașinii.

“Am încercat. Nu se încarcă de la nici unul...”

Am ieșit la primul exit de pe Ruta 5 și am oprit mașina.

“Let me see...”

Prizele de 12 V ale mașinii erau moarte. Toate, chiar și cea din compartimentul dintre scaune.

“Fuck!”

Bănuiam că este o siguranță. Am deschis capota, am deschis cutia de siguranțe la lumina frontalei. Care dracu’ e siguranța? Nici o inscripție sau diagramă pe capac. Cartea mașinii nu era nicăieri, nici în torpedou, nici pe sub scaune... și prețiosul timp trecea neoprit. Era miezul nopții și de abea străbătusem vreo 115 Km din 1,700. Aveam o rezervare la cina in San Pedro de Atacama pentru seara de Revelion. Așa era planul...

“Let’s call the company...”

Primisem un număr de urgență 24/7 la care a sunat Seasick. Foarte amabil, tipul de la capătul firului ne-a comunicat că nu se poate face nimic intr-o duminică noapte la miezul nopții și că trebuie să așteptăm până a doua zi, fără a ști cât poate dura rezolvarea problemei luni dimineața. Singura opțiune diferită de așteptarea unei posibile echipe tehnice a doua zi, încercarea norocului înapoi în aeroportul din Santiago care are avea un centru de închirieri deschis 24/7.

Din punctul nostru de vedere nu exista decât o singura opțiune. Am întors și am pornit înapoi spre Santiago. Am ajuns în aeroport la centrul de închiriat mașini puțin după ora 01:00 dimineața. Tipul care era de servici a verificat, s-a învârtit, s-a răsucit și ne-a spus că nu poate face nimic până a doua zi...

Voiam să sărbătorim trecerea dintre ani în inima deșertului. Planul o lua deja la vale...

“Not acceptable! Sorry, I need to speak to a supervisor, ahora.” Nu voiam să mă răstesc la el pentru că omul nu avea nici o vină, dar eram deja pe punctul să explodez. Urechea mă sâcâia, pieptul mă ustura și prețioasele minute treceau ireversibil.

Inițial plănuisem să ajungem în San Pedro de Atacama nu mai târziu de 18:30 - 19:00, să luăm camerele, să facem un duș și pe la 20:30 - 21:00 să mergem la cina de Revelion. Acum nu mai era sigur dacă ajungem în San Pedro de Atacama nici pe 1 Ianuarie...

Tipul de la închirieri din aeroport a sunat pe cineva cu care a discutat îndelung și foarte animat.

“Ce zice ăla?”, am întrebat-o pe Seasick.

“Explică ceva de o altă mașină, nu de a noastră...”

În cele din urmă conversația s-a terminat și tipul de la inchirieri s-a întors spre noi.

“So, I need to talk to your supervisor”, l-am întâmpinat direct, înainte să apuce să deschidă gura.

S-a întors spre Seasick și a început să explice în spaniolă. Mașina nu outea fi reparată până a doua zi când avea să se prezinte un electrician auto de la o stație de depanare si nu mai aveau nici o altă camionetă 4x4 la dispoziție la centrul din aeroport. Celelalte centre din regiune deschideau în jur de 9:00.

“Nine? Fuck, no! Is there any other option?”

Singura opțiune la fața locului ar fi fost o camionetă Nissan 4x2... de un roșu strident ce pălmuia ochii fără milă.

Am cântărit situația preț de vreo 2-3 minute. Prioritatea era să ajungem până la San Pedro de Atacama până la miezul nopții. Era deja trecut de 01:40 dimineața și aveam în fața 1,700 Km de șosea și deșert. Cu timpul adăugat alimentărilor, o gustare, mers la toaletă, în principiu, s-ar fi putut, chiar dacă nu mai prindeam cina de Revelion de la restaurant. Misiunea era clară. Trebuia să ajungem până la miezul nopții. Adică încă în 2018!

“OK. Tell him that we’ll take the Nissan...”

“It’s not 4x4...”, m-a avertizat Seasick.

“I got it. Fuck the 4x4, we’ll manage in 4x2...”

“What about the sand?”

“I don’t know, we’ll change routes. Whatever. We need to get moving.”

Probabil că va trebui să modificăm căteva rute prin deșert, altfel șoseaua asfaltată se putea aborda fără probleme până în San Pedro de Atacama cu un 4x2. Oare, de ce construiseră ăia de la Nissan o asemenea hardughie fără rost?

Am mutat bagajele, camerele video și instalațiile de alimentare/încarcare în noua mașină. Nissan-ul era nou nouț. Totul funcționa impecabil. Am instalat și emblemele “Seasick & Grumpy” pe uși și ne-am așternut iar la drum pe Ruta 5.

Pe la 02:30 ieșeam a doua oară pe șoseaua ce ducea de la Santiago de Chile spre Villa Alemana. Motorul torcea bine și camioneta se simțea vioaie și neastâmpărată.

Nissan-ul trecea relativ ușor de 120 kmh, dar caroseria mi se parea prea mare pentru un motor de 3 litri. Sau cel putțin asta bănuiam că semnifică acel “300” inclus în modelul mașinii.

Din punctul meu de vedere, cele mai importante caracteristici ale unei mașini sunt cuplul, consumul, autonomia, sarcina utila , garda la sol, unghiul de abordare a unui obstacol. Puterea motorului, mai ales măsurată la turații mari este o păcăleală care nu mă încântă cu nimic.

Cred că făcusem puțină febră de la arsura de pe piept și de pe mână, dar nu-mi era somn. Fără aroganță, după toți acești ani la volan petrecuți pe diferite meridiane, pot afirma că drumurile de noapte sunt specialitatea mea... :)



Hai sa prindem macar un croissant pana deschid astia pravaliile... :)



"Nu-i cam mare sucul ala?", intreaba recrutul...



O omleta delicioasa...



Mataveri Airport, Insula Pastelui.










Ne asteapat o zi lunga si... complicata.





N-am reusit sa adorm datorita arsurilor de la plaja... si trebuie sa zburam 5+ ore dupa care am de condus non-stop 1,700 Km. Este 31 Decembrie, ultima zi a anului 2018.. :)





Relax, doar suntem in vacanta... :)





Good bye, Rapa Nui.





Noroc ca sunt doar 5+ ore... :)





Seriously?... :)





Am intrat inapoi pe continent...





O "felie" de Santiago... :)





Am aterizat.





De la bagaje, fuga la ridicat masina.





Trebuie sa asteptam autobuzul pentru lotul  de "car rental".





Asta e autobuzul.





E totusi 31 Decembrie, oamenii s-au adunat pe la casele lor... :)








Drumul asta parca ar duce inapoit in aeroport. WTF?





Gata! Pornim spre nord. Atacama, here we come... :)





Trebuie sa ne intoarcem in Santiago dupa ce am parcurs 115 Km spre nord.





In locul uni Mitsubishi 4x4 cu o siguranta arsa, primim un Nissan 4x2 nou noutz... Nu mai conteaza, trebuie sa ne grabim sa prindem Revelionul in San Pedro de Atacama, la 1,700 de km nord.




Salt inainte!... :)


(va urma)

13
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 18, 2019, 05:01:26 pm »
@DoiNomazi: Imi pare rau de problema cu limita de 20000 caractere, dar nu tine de mine, asa e softul forumului. Se poate rezolva prin impartirea unui capitol in 2 parti, care fiecare sa nu depaseasca 20000.

Eu pe barcaholic n-am intrat de mult vreme, si nici nu intru :). Asa ca daca ai placerea, poate ne mai pui si aici. Daca nu, da-mi te rog pe mail (fitness4mind@yahoo.com), si le pun eu astfel ca sa incapa. Bineinteles, doar daca ai placerea. Orice ar fi, eu pe barcaholic nu intru :P.

tu'i softu' ma'si, pai tu vrei sa fac "literatura" de 140 de caractere pe tweeter?... :) si asa numai scris nu se cheama ce am insailat eu acolo pe telefon prin metrouri... :) cine dracu are timp sa le mai ia o data la mana sa pieptane putzin propozitiile intr-un stil mai potrivit?..

ti-am trimis la adresa indicata segmentele "12" si "13". Numa' "12" e lung si nu incape, "13" cred ca e sub 20,000 de caractere.

Sa vedem cand dracu'l scriu pe "14" si ce-o mai urma, ca m-am apucat si de video... :)

14
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 18, 2019, 04:56:18 pm »
Foarte misto capitolele 12 si 13. Bravo, abia astept sa vad cum v-ati descurcat cu 4x2.

Multumim. Este putzin anti-climactic, pentru ca, exceptand cateva pante nisipoase, unde am strans din buci pana am iesit inapoi la asfalt, am schimbat rutele si am luat-o pe unde poate si un 4x2. A trebuit sa renuntam la un singur punct pe care am fi vrut sa-l vizitam dar nu se putea decat cu 4x4 si porcaria aia de Nissan arata a camioneta, dar este masina de transportat oua pe asfalt.

Dupa 100 Km de corugatii severe, imposibil de ocolit sau evitat, probabil ca bucsele ii zambeau mai larg pe dedesupt... :)

15
Cafenea - Discutii generale / Re: Chemari si raspunsuri pe capcompas
« : Ianuarie 18, 2019, 06:46:32 am »
(partea a 13 a), in caz ca mai urmarea cineva “episoadele” a fost publicata doar pe barcaholic datorita imposibilitatii de a posta (parte a 12 a) aici.

Nu-i nici o pierdere... :)

Cele bune.

Pagini: [1] 2 3 ... 42
Forumul CapCompas este gazduit la Hangar Hosting - hosting, email, si cloud