Afişare Mesaje

Aici puteţi vedea mesajele acestui utilizator. Sunt afişate doar mesajele făcute în secţiuni în care aveţi acces.


Subiecte - CrocodiluDiluDilu

Pagini: [1]
1
Editura Romania Pitoreasca anunta o noua aparitie, cartea lui Niculae Petrescu „O croaziera pe Dunare”.
De pe pagina editurii (https://romania-pitoreasca.net/2019/...24ae8-41191269) spicuiesc:

„O bogăție de carte, plină de nesfârșite valuri de informații, fapte, întâmplări și interpretări, puse în pagină cu har și meșteșug. O abordare debordantă, o generoasă risipă de rigurozitate, tâlc, umor, ironie – în funcție de împrejurări -, o chemare din străfunduri de a cunoaște, descoperi și iubi minunăția de fluviu care ne-a fost sortit să fie, alături de Marea Neagră, Nistru și Tisa, hotarul natural al României. De altfel, apelând la frumoasa metaforă a croazierei, autorul ne ghidează cu măiestrie nu doar pe apele Dunării, ci și pe malurile Nistrului, pe țărmul maritim al sudului Basarabiei, până la Odesa. Este o carte vibrantă, plămădită de un mare iubitor al Dunării, al tuturor apelor române; o carte dureroasă, ca un fel de testament, ca o judecată de apoi… Aceasta este Dunărea, acesta este Nistrul lui Niculae Petrescu: „De la Tighina am mers până pe un meandru al Nistrului, la Tiraspol, și am făcut o oprire mai lungă. Aici mi-am îndeplinit dorința de a intra în apele Nistrului și cum baie nu puteam să fac, iar fluviul să-l traversez înot nicicum, fiind zonă portuară, am căutat o mică scobitură spre a intra în apa din ea. M-am mulțumit și cu atât, simțindu-mă ca la un botez simbolic asupra unui adult intrat într-o cristelniță neobișnuită să mărturisească „un Botez întru iertarea păcatelor”, un simbol dătător de speranță în crezul pentru Unirea atât de dorită”.

O admirabilă carte a Marii Uniri a tuturor apelor și pământurilor românești, o carte ale cărei pagini „curg” ca valurile, fără întreruperi, fără poticneli, ca înseși zilele și anotimpurile vieții…

Cartea – al 24-lea titlu din Colecția verde – are 264 de pagini, admirabile fotografii alb-negru și color – multe dintre ele cvasi-necunoscute iubitorilor Dunării.

Un exemplar costă 30 lei. Se poate comanda la romania.pit.mo@gmail.com sau la telefon 021-250 19 97 ori la 0744 680 866.

2
Lacuri, rauri, ape interioare / Delta de lângă noi
« : Septembrie 27, 2016, 11:39:20 a.m. »
Când spun „lângă noi” mă refer la cei din vestul țării, pentru care adevărata deltă e la 900 de kilometri distanță. Paleativul destul de reușit sunt lacurile de pe Tisa, din Ungaria, din zona Tiszafured, la doar 130 de kilometri de Oradea.
De obicei mergem la Tisa pentru o singură zi pierzând momentele cele mai fotogenice de dimineața și seara, dar de data asta am plănuit ieșirea pentru tot weekendul, urmând să dormim la cort. Am plecat sâmbătă pe la prânz alegând lansarea de la „balneo”, unde aveam asigurate acces auto până aproape de apă și parcare pentru Baghera.

Natura era atinsă ușor de suflarea toamnei, dar farmecul nu consta în culorile virate spre galben ci în atmosfera specială. O liniște magică domnea pe canale. Suprafața apei era de multe ori nemișcată și în razele piezișe ale soarelui abia înălțat deasupra pădurii aerul devenea albastru, aproape material, iar frunzele în dungă și micile obiecte ce pluteau deformând suprafața apei luceau în pete mici, dezordonate.


Am padelat molcom, oprindu-ne des pentru fotografii, astfel că apusul ne-a ajuns mai repede decât credeam. În fața noastră se întindea rezervația și simțindu-se ocrotite, un cârd de 29 de lebede se desfăta printre plantele plutitoare.


Aveam locul nostru tăinuit în care intenționam să întindem cortul, însă ne era clar că nu mai puteam ajunge la el pe lumină așa că am găsit unul ad-hoc. Poienile de la malul apelor, umbrite de sălcii sau răchiți, au farmecul lor inegalabil. Am tras caiacele pe mal, am întins cortul și am aprins iute spiralele de afumat țânțari în acordurile unor greieri tomnateci.

În jur era o adevărată risipă de crengi așa că în ciuda proximității rezervației naturale ne-am încumetat la un foc. Lungiți pe izolire am petrecut seara pe tăcute, cu ochii când la foc, când la luna plină, când la luminițele pescarilor ce mai cutreierau încă pe lac.

Dimineața mi-a rezervat o surpriză plăcută: lacul era înghițit de ceață. Îmi place nespus ceața, mai ales pe apă, așa că m-am urcat repede în caiac. Acum îmi părea rău că n-am luat de acasă GPS-ul: fără el riscam să mă pierd. Știam că limita rezervației este marcată cu stâlpi din țeavă zincată înșirați prin lac aidoma unui gard fără plasă și m-am hotărât să folosesc acest traseu cu repere sigure.


La o vedere superficială nu ai ce să fotografiezi pe ceață, dar explorând peisajul găsești tot felul de amănunte interesante. De fapt, ceața te ajută să elimini abundența de detalii din peisaj, simplificând cadrul fotografic.


Știam că prin această zonă a rămas în picioare cumpăna unei fântâni și m-am bucurat să dau peste ea. Așa cum o vedeam suprapunându-se peste peisaj părea o ideogramă plasată pe o stampă japoneză, imagine plastică ce mi-a amintit instantaneu un citat din Geo Bogza: „între sate și păduri se ridică pe întinderea câmpiei enigmatică și plină de forță, ca un semn al zodiacului, dezvăluind tuturor principiul universal al echilibrului. Iar astăzi mai toată lumea bea de la robinet. Ca să fii om întreg atâtea sunt necesare: să ți se facă sete și să-ți scoți singur apa din fântână…”

Pătruns de cele descoperite am explorat mai departe împărăția bălții căutându-mi repere valide pentru întoarcere. Uneori dădeam peste pescari așteptând în liniște, alteori peste pescăruși, probabil tot la pescuit.


După două ore am ajuns din nou la tabără. Ceața mai persista însă era mult mai diluată și prin plafonul subțire al norilor câteodată se ghicea discul rotund al soarelui.

Foamea ne dădea ghes. Am aprins primusul și am fiert rapid o porție de tortelini, după care ne-am întins pe izolire și ne-am dedulcit cu lectura unei cărți. Plutea atâta lene în aer încât am mai tras și câte un pui de somn, hotărându-ne cu greu să consimțim la momentul întoarcerii.

Pe la ora 14 soarele strălucea ca și când n-ar fi fost niciodată ceață pe pământ. Am împachetat totul și am plecat mai departe urmând să ajungem la mașină pe altă rută.

N-am prea fost toamna pe Tisa și lipsa de experiență ne-a băgat în bucluc. Suprafața lacului era plină de plante acvatice care ne blocau accesul spre canalele dorite. Am încercat mai multe căi, dar toate se închideau. Timpul trecea și efortul de a vâsli prin împâslitura de plante ne cam tăia pofta de a mai încerca rute probabile când dintre trestii au ieșit câteva bărci cu motor indicându-ne calea.

Ne-am avântat pe urma bărcilor și am găsit cu ușurință o tăietură prin trestii ce ne-a scos imediat într-un lac interior. Știam că la coada lacului trebuie să prindem un canal ce debușa în brațul principal al Tisei, însă cu cât ne apropiam de el aveam senzația că ceva nu este în regulă. Traficul auto de pe șoseaua ce taie lacul în două se auzea tot mai clar, ori lacul nostru nu ar fi trebuit să fie în proximitatea șoselei… Am vâslit plin de îndoială spre locul știut unde în loc de canal am găsit câteva bărci legate la mal și o scurtă cărare ce ieșea din pădure la șosea și la calea ferată. Am deschis harta și am localizat fără dificultate locul în care eram. Să facem cale întoarsă ar fi fost prea lung așa că am consimțit să luăm caiacele pe sus și să le dăm la apă dincolo de șosea de unde mai aveam doar un pic până la mașină.



Alte imagini:

































































































3
Mâine, joi 9.06.2016, va avea loc la Oradea lansarea volumului „Între valuri şi nori - Întâlnire cu Romulus Roman”. Cartea este scrisă de Mircea Bradu ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Bradu ), care într-un dialog cu Romulus Remus se axează pe călătoria acestuia în jurul lumii, la bordul yachtului Kyeema. Ca foști „gojdiști”, cei doi înscriu acest eveniment în ciclul manifestărilor dedicate centenarului Liceului Emanuil Gojdu, lansarea de carte fiind programată a fi găzduită în sala festivă a instituției. De menționat că Romulus Roman a venit din Australia pentru a fi prezent la acest eveniment.

4
Florin Drăghici este unul dintre nebunii de care noi cei legați de casa și de jobul nostru avem nevoie pentru a evada. Având puterea de a se rupe, prima dată de România, apoi de orice coordonată geografică, Florin a lăsat la uscat doar un cont în bancă (adeseori gol) și a ales să „vagabondeze” prin lume la bordul yachtului Roz Avel alături de „armatoarea inimii lui”, Aglaia, și de Gin, un foxterier, „echipierul cu patru labe responsabil cu securitatea echipajului și ascunsul șlapilor”.

Combinând talentul de a sintetiza peisaje și de a le transpune în culori tremurătoare, cu cifre indicând locații (43º40.18N/07º35,70W) și preluări ad literam (y un café para mi, tambien. Wiz milque) într-o manieră voit brută, de carnet de călătorie în manuscris cu coperți tari și legătură spiralată, volumul de față este o injecție direct în venă cu un drog rar, aproape necunoscut, ce se numește Galicia: ”tărâm celtic în nordul Spaniei, crestat de fiorduri norvegiene, tărâm de granit, de vinuri bune și de corăbii de lemn, tărâm de marinari, de țărani-pescari, de vânători de caracatițe, tărâm de mari navigatori peste oceane”, tărâm pe care echipajul de la bordul lui Roz Avel l-a vizitat costier, port cu port și taperie cu taperie.



Așa cum cartea nu e clasică, nici lectura ei nu va fi așa cum ne-am fi așteptat. Deși acțiunea ar recomanda-o ca „o carte de-o noapte”, paginile ei sunt atât de pline încât atrag și resping în același timp. Și-atunci? Cheia este că volumul nu se citește ci se răsfoiește. Pentru a-l gusta trebuie să renunți la orice idee de control. Prin paginile lui cititorul se va simți ca într-o baie marină în care-ți trec peste piele curenții reci amestecați cu cei calzi, în care alternezi controlul cu momente în care ești dus de val la modul voluptuos, pericolul neexistând nici o clipă, uneori la suprafață, dezmierdat de soare și de peisaj, alteori în adânc, încercând să înțelegi lichidul ce te înconjoară. Senzația este copleșitoare.


Cuprins


Ilustrație


Harta


Pagină din jurnal


Instantaneu

Jurnalul a fost bine primit în rândul pasionaților de aventură. Ultimele exemplare din ediția în limba română (a fost tipărit în română și franceză) se pot comanda online: http://www.proexpedition.org/produs/florin-draghici-galicia-taram-celtic-taram-iberic/



5
Venind de la un om al mării, cartea lui Radu Niciporuc este de la bun început deosebită. Absolvent al Facultății de Electrotehnică din Cluj, autorul a ajuns să profeseze în cadrul flotei de pescuit oceanic de unde revine pe uscat cu opt povestiri trecute la genul proză scurtă.

Cu siguranță poveștile în care se amestecă destine, vapoare, imaginație și apă de mare sunt inspirate din fapte reale, însă fără a lăsa să se întrezărească granița dintre real și imaginar. Stilul autorului este unul de roman polițist, chiar dacă în scurtele confesiuni de pe aripioarele copertei nu suflă un cuvânt despre acest lucru. Prima povestire am citit-o în diagonală, chiar în librărie, și nu i-am prins subtilitățile, însă continuând acasă am fost cuprins de o ciudată senzație de deja-vu, cu trimitere la senryū, echivalentul chinezesc al mult mai popularului haiku. Așa cum foarte bine spunea William Pinckard, senryū începe să-şi facă efectul numai după ce ideea expusă în cele câteva versuri a fost absorbită de minte în totalitatea ei, unde începe să acţioneze ca drojdia într-o masă de aluat, crescând și luând amploare.

„Zicând “doar o partidă”
au început să joace…
Asta a fost ieri.”

Şi ei încă mai joacă. Cam așa și la Niciporuc. El „nu spune lucrurilor pe nume”, dar apelând la logică poți înțelege ceea ce pare de neînțeles și folosește tehnica asta atât la scară mică, cu lucruri ce încep și se termină în cadrul unui paragraf, cât și la scară mare, legând între ele povești diferite, astfel că frumusețea și fascinația prozelor provine pe de o parte de la descrierea și devoalarea vieții de marinar, atât de necunoscută nouă, iar pe de altă parte din descoperirile pe care le faci legând lucrurile între ele, asemeni unui detectiv ce recompune scena bazându-se pe mici fragmente relevante.

6
Alte ambarcatiuni / Nave, vechi și noi
« : Aprilie 05, 2016, 10:11:46 p.m. »
Sub acest generic am expus în toamna anului 2015 un grupaj de fotografii cu nave de toate genurile întâlnite în peregrinările mele prin lume. Deoarece discuția pe marginea fiecărui tip în parte poate genera idei noi, pe care să le folosim la modelele noastre, sau poate duce la înțelegerea mai profundă a modului în care se comportă o carenă, voi închina câte un episod construcțiilor ce m-au fascinat, invitându-vă să mă completați acolo unde aveți informații în plus, sau doar să vă dați cu părerea. Până la prima ambarcație însă, ca o avanpremieră afișez câteva imagini din fosta expoziție. Vizionare plăcută!




Barcă de pescuit - Cochin - India


Barcă tradițională - Koh Mook - Thailanda


Feluci - Aswan - Egipt


Barcă de pescuit - coasta Malabar - India


„Cabalitos” - Huanchaco - coasta Pacificului, Peru


Catamaran din trestie totora - lacul Titicaca - Peru

7
Caiac - Canoe - Canotaj / Canoe stitch&glue
« : Aprilie 05, 2016, 08:14:09 a.m. »
După ce am construit 4 caiace, a venit rândul pentru o canoe.


Lady Ga Ga - caiac Wood Duck 14 - stitch&glue


Endorfin - caiac marin - strip planked


Gringo - caiac Wood Duck 14 - stitch&glue


Victor - caiac Double Wood Duck - stitch&glue

Întotdeauna mi-am dorit o canoe strip planked însă așa o ambarcație, deși robustă, bate spre 30 de kilograme, ceea ce o face greu de manipulat. Pentru început m-am gândit să-mi încerc norocul cu KymiRiver, concepută pentru sistemul stitch&glue, care ar trebui să iasă sub 20 de kilograme. Ambarcația se poate face din doar două coli de placaj okoume de 1220/2500cm.


O canoe nouă începe cu o coală nouă


Trasarea filelor prin coordonate x-y


Decuparea


„Și a fost prima zi”

8

Universul pe nedrept sărac al cărților mării se va îmbogăți luna aceasta cu încă un volum: „Povestiri în oglindă”. Așa cum sugerează titlul, cartea va cuprinde o dublă poveste, aceeași ca acțiune, dar văzută cu subiectivitate prin ochii autorilor, Florin Mugurel Roșu și Dorin Chiș, ce și-au intitulat fiecare partea lui  „Filosofia mării”, respectiv „Vocea mării”.


Concret, este vorba despre călătoria yachtului Bananec Blues de la Tomis la Neos Marmaras, sub comanda skipperului Constantin Lascu, având un dublu „Cuvânt înainte” scris de Lucian Ionescu, pe care vi-l oferim mai jos:

„Cu siguranţă, există o „genă a călătorului”. Probabil a devenit activă în vremurile când umanitatea limitată ca areal la continentul african, a simţit brusc un nestăpânit îndemn de a descoperi ce este mai departe. Altfel nu îmi explic cum, într-o minusculă fracţiune a existenţei sale, omul a avut determinarea de a pleca în acea grandioasă epopee ce avea să îl conducă la colonizarea lumii actuale. Cu siguranţă, această genă mai este activă în unii dintre noi, chiar şi acum când ştim cam totul despre lumea în care trăim, doar orizontul fiind mai vast. La fel de sigur sunt că această genă îi controlează şi stăpâneşte destinul lui Dorin, imboldul de a lăsa totul baltă şi a pleca în cele mai neaşteptate călătorii fiind o parte determinantă a personalităţii sale. Un banal telefon primit de la Constantin este suficient pentru a precipita lucrurile şi a declanşa o nouă aventură la bordul yachtului Bananec Blues, de data aceasta până în Grecia.
Astfel, apare acest nou jurnal de călătorie, plin de aventuri şi bine documentat, unde găsim în Dorin un om deja obişnuit cu marea şi comenzile yachtului, fiind, de această dată, un atent observator al locurilor şi al oamenilor de lângă el. Prin intermediul lui descoperim viaţa, atât de mistificată, de la bordul unei nave cu vele. Fiind un mediu extrem de dur, marea nu iartă. Pe întinsul ei totul are o importanţă vitală, unde timpul şi spaţiul decizional se contractă până la „aici” şi „acum”, nimic nefiind amânat, ci pus în practică imediat. Vom vedea, în cele ce urmează, că până şi instinctul de conservare se modifică: pe mare, mai presus de om este nava, căci fără ea nu poţi supravieţui, apoi echipajul din care faci parte, şi abia apoi tu ca persoană. Călătoria este una relativ scurtă, dar în care suntem purtaţi de un echipaj pestriţ - format pe sprânceană din oameni prea puţin rodaţi pe mare - printr-o întreagă serie de peripeţii la care nimeni nu se aştepta. Valurile şi furtunile nu îi ocolesc, răul de mare este omniprezent, motorul se strică, iar oamenii vor să abandoneze. Totuşi, pe nesimţite, între membri echipajului se sudează legături şi sentimente de încredere ce îi ajută să treacă peste toate greutăţile şi să ajungă cu bine la destinaţie. Deasupra tuturor îşi face simţită prezenţa Constantin, căpitanul lui Bananec Blues, fin cunoscător al firii umane, care ştie când să sprijine pe cineva cu o vorbă bună, să aţâţe orgolii cu o critică sau să impună un ordin pe un ton autoritar.
Acest jurnal de călătorie îmi este deosebit de drag şi prin faptul că Dorin, Mugurel şi Constantin îmi sunt buni prieteni. Apoi, cu ceva timp în urmă, am participat la restaurarea lui Bananec Blues şi, nu în ultimul rând, ruta urmată de ei este foarte apropiată de cea a călătoriei mele către Veneţia1. Astfel, prin descrierile făcute de Dorin, am revăzut locuri de care mă leagă amintiri, portul Ţarevo sau vama din Zeytiburnu, unde vameşii se fac înţeleşi dintr-un cuvânt sau două, eventual monosilabice (în cazul meu). Mai presus de toate însă, Dorin a reuşit să scrie o carte interesantă, pe care am citit-o cu plăcere şi pe care v-o recomand şi vouă. Lectură plăcută!” Lucian Ionescu


„Marea a exercitat dintotdeauna o anumită atracţie asupra noastră, a oamenilor, influenţându-ne imaginaţia şi stârnindu-ne curiozitatea. Pentru cel de pe mal, marea este un fel de portal mistic, prin care cei care pleacă ajung miraculos la destinaţii la mii de mile depărtare. Mai mult, marinarii, oamenii mării, sunt o tagma închisă, de unde nu răzbat decât poveşti cu monştri şi furtuni, cu ţărmuri de vis sau, din contră, înfricoşătoare, cu guri hâde şi hrăpăreţe, gata oricând să devoreze orice vas se apropie. Nu este de mirare că atunci când soarta i-a scos în cale lui Mugurel şansa de a face parte dintr-un echipaj şi de a naviga pe mări necunoscute, nu a stat o clipă pe gânduri şi a acceptat. Mai mult, velierul cu care urma să plece nu era altul decât Bananec Blues, o navă-şcoală intrată deja în legendă.
În jurnalul său de călătorie, Mugurel descrie toată această aventură în care a intrat, fără a avea habar cât de mult avea să îl marcheze, dintr-un punct de vedere inedit. Fire complexă, el nu s-a mulţumit cu o simplă narare a faptelor; probabil nici nu avea cum. Realitatea pe care o vom trăi alături de el este, de fapt, o realitate interioară, imaginativă, o reflexie a stimulilor externi interpolaţi cu propriul său „Eu”, cu personalitatea sa. Fire ordonată, încearcă în permanenţă să creeze o ordine în haosul din jurul său, fiecărui eveniment încercând să îi atribuie un loc, să îl asocieze cu o experienţă anterioară. Uneori însă e prea mult, iar evenimentele îl iau cu totul prin surprindere. Haosul înconjurător fiind extrem, senzaţiile se acutizează, acaparându-i întregul subconştient, până la punctul în care ajunge să le personifice, atribuindu-le chiar nume. Toată această avalanşă de trăiri îl poartă până în pragul deznădejdii şi al disperării, lăsându-l pradă tentaţiei abandonului, dar, cumva, găseşte în el puterea de a merge mai departe, ajungând până la final să îşi descopere acea linişte şi ordine interioară, necesare pentru a prevala în faţa mării ce îi jucase atâtea feste. În paralel cu tot acest zbucium interior, poate şi pentru a reliefa mai bine dinamismul din jurul său, există însă şi o constantă, o linie dreaptă la care ne putem raporta – Căpitanul navei Bananec Blues, Constantin Lascu. În permanenţă calm, ştiind ce e de făcut în situaţiile limită, ba chiar anticipându-le, pufăind dintr-o eternă ţigară, el este singurul nucleu de stabilitate şi echilibru.
În acest jurnal, cititorul nu va găsi o simplă înşiruire de locuri şi fapte, ci, mai degrabă, o destăinuire a propriei identităţi a autorului, Mugurel Roşu. Lectură plăcută!” Lucian Ionescu,


9
Nu cred sa existe iubitor al apelor care sa nu fi auzit de Lucian Ionescu si temerara lui calatorie de la Giurgiu la Venetia. Cei ce i-am urmarit postarile pe FB, cunoastem o fata a acestei incercari. Vestea buna este ca Lucian a mai facut un efort si a reusit sa scrie cartea promisa, ce a intrat deja in tipografie si va fi disponibila in urmatoarele zile. Cu o prefata de dl. Ivan Patzaichin si o introducere de Chis Dorin, volumul are aproape patru sute de pagini de aventuri, peste cincizeci de fotografii color si, bineinteles, harta calatoriei!


Pagini: [1]