un embrion

Creat de Don Basilio, Septembrie 14, 2014, 07:42:24 PM

« precedentul - următorul »

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

ziuamarinei

Super Don Basilio ,

Postul tau din septembrie, l-am omis (eram prin Delta), mi-a adus aminte de coplilarie. Prin '88 eram mandrul posesor al unei pneumatice Zefir poloneze in jurul carei ma invarteam cu gandul sa o transform intr-o mica ambarcatie propulsata de vele, idee venita in urma lecturarii cartii lui Bernard Moitessier "Hoinar prin marile Sudului". Dar din lipsa de indrumare tehnica si materiale am renuntat. Pe parcursul anilor am fost virusat pana la ADN de pasiunea pescuitului si am renuntat la tentatia velelor, dar nu si la pasiunea pentru barci (daca numar embrionul meu Zefirul sunt la a patra) si apa.
Iti urez ca embrionul tau sa creasca si sa se dezvolte in ceva mai mare.

Don Basilio

Continuare târzie
Episodul Sabangia
Să spun că nu am simțit cum trece timpul pe Popina (pustie la acea oră) ar suna banal. Privit la rece și fără pasiune a sta pe insula Popina este o chestie obișnuită. Dar e pustie, sălbatică, exotică și e practic cea mai importantă insulă românească pe substrat geologic (nu din aluviuni cum e Sacalin).  Marea rezervație absolută de azi era înainte de 89 o pășune exotică pentru sătenii de pe mal. Vitele erau duse pe insulă cu un bac primitiv și lăsate să pască nesupravegheate.
Oricum, țânțarii ne-au ajutat să vedem că vine seara și că e timpul să plecăm. Eu aveam pe mine doar un maiou colorat și slipi (un alt maiou ridicat la rangul de... pus pe cap).
Așa că la drum. Vântul de est era ecranat de relieful relativ înalt al insulei (cotă 47 m) așa că, încăpățânându-mă să mă întorc la vele m-am lăsat dus în derivă spre malul estic gândindu-mă că după ce ies de sub văntul insulei (parcă o înălțime aflată în vânt îi înjumătățește viteza pe o distanță de la 16 la 32xh). Mă gândeam că odată ieșit de sub vântul insulei pot să merg spre sud-sud-vest cu vânt de travers.
Dar socoteala de acasa nu pe potrivește cu socoteala... de pe apă. Odată ieșiți de sub vântul insulei... vântul s-a întărit, a girat și a început să bată sud curat. Aveam un NO GO de toată frumusețea, exact din prova. Hai la volte. Problema era că primind vântul din babord eram împinși în mal și din tribord eram duși practic înapoi spre insulă. Faptul că valul, din ce în ce mai mare, crestele albe arătau foarte... sexy la lumina lunii, nu urma întocmai direcția vântului (practic primeam valurile din travers, axa bărcii fiind oarecum paralelă cu malul) făcea situația mai palpintantă. Vă spuneam că barca nu urca în vânt aproape deloc (era moale, deloc ardentă) și în această situație ne apropiam de mal.
Malul Razelm-ului îl știți, majoritatea are o centură de stuf, sunt destul de rare locurile posibile de acostare. Ca treaba să fie... stas, motorul a intrat în grevă totală. Nu aveam vâsle la bord doar două padele de caiac, cu un singur capăt. Problema era că, deși sunt un vâslaș neîndemanatic, soțioara mea vaslește mai rău ca mine așa că nu puteam ține barca pe direcție din padele. Am încercat la volte să o ajut cu padela în bordul de sub vânt. Fără folos.
Vântul tare, valurile mari (cam 1 metru), întunericul... Nu, nu s-a auzit la bord expresia infamantă – Mi-e frică! A fost o sugestie, spusă cu cel mai dulce glas cu putință       - Ce-ar fi să acostăm la lumina aia care se vede acolo? Glasul dulce... dar cam neliniștit. Să explic ce stabilă e pneumatica, n-a luat nici o picătură de apă ,,pe deasupra,, se înclină foarte puțin, mai avem cam 2Nm până la ,,bază,, că pot reuși să depășesc peninsula aia din stuf cu padela și apoi țărmul se arcuiește spre sud-vest și pot naviga cu vânt de travers... n-are sens. Bine, acostăm și vedem noi ce facem după ce ajungem pe mal.
Câteva manevre și mă apropii suficient ca să văd o spărtură largă în stuf, apoi un dig de cel puțin 50 de metri. Ajungem lângă dig dar vai... limanul mult dorit era mai greu accesibil decât mi l-am imaginat, digul era făcut din pietre puse între două rânduri de celebra plasă sudată de Buzău. Plasa dinspre apă avea vârfurile îndoite... și valul împingea pneumatica drept în aceste vârfuri.
Prima mea grijă era să-mi depun consoarta de pe suprafața mișcătoare a bărcii pe suprafața relativ sigură a crestei digului. Simplu ca bună ziua, barca pe valuri se mișcă ușor (că doar nu e un vapor) iei soțioara în brațe, proptești padela cu un capăt în șold și celalalt în dig să nu îți înțepe capetele indoite ale plasei sudate... Titanicul și așezi pe dig vreo 50 kg... cu tandrețe și... gata. Urma să merg cu barca de-a lungul digului până găseam un loc cât de cât adecvat de acostare.
Dar... Deșertaciunea Deșertăciunilor, toate sunt Deșertăciune!
Siguranța uscatului s-a făcut țăndări odată cu cei trei pitbull care s-au îndrăgostit brusc de jumătatea mea, după viteza cu care veneau spre ea. Să o fi luat înapoi în barcă, cam imposibil. Am aruncat pe mal o padelă să se apere cu ea, cealaltă al început să o învârt cu stânga cât puteam de amenințător deasupra capului,  iar mâna dreaptă era ocupată să depașească recordul mondial  la aruncarea greutății, bolovanii de 2-3 kg din care era făcut digul mi se păreau atât de ușori (frica?!?) de parcă erau făcuți din poliester expandat. Totul însoțit de niște răgete (din partea mea) care l-ar fi făcut invidios pe un anume individ care a locuit în Cro-Magnon. Nu livrez isprăvi... pescărești, n-am reușit să lovesc nici un pitbull dar nefiind niște câini proști s-au oprit la câțiva metri de unde mârâiau drăgălaș.
Toate astea se petreceau având fixate în ochi câteva proiectoare de sute de wați. Am reușit, la capătul digului, să dau de o plajă de cățiva metri unde am acostat. Faptul că am continuat și mai intens tripla activitate începută (învârtirea amenințătoare a padelei deasupra capului, activitatea de grenadier și urletele paleolitice) a caștigat respectul – dovedit prin distanța păstrată – a acestor cățeluși drăgălași.
Cu toate că aveam proiectoarele ăndreptate spre mine am reușit să văd cum iese dintr-o construcție nedefinită un om care avea în mână... ei, la naiba că asta e prea de tot, ce măi, suntem în Far West? Da, avea în mână o armă. Proiectoarele, câinii, gardul înalt cu vălătuci de sârmă ghimpată deasupra m-au făcu să mă întreb dacă baza americană de la Mihail Kogălniceanu nu s-a întins până pe malul lacului Razelm. Oricum, luminile eolienelor care se văd la orizont face ca totul să semene cu Zona 51.
Happy end. Totul s-a lămurit neașteptat de repede. Câinii au fost încuiați provizoriu într-un țarc, au urmat explicații și scuze de ambele părți. Stăpânul locului, un om de nota 10, căuta să construiască în zonă o bază turistică și de agrement... pescăresc, iar marile măsuri de protecție erau o dovadă a exasperării proprietarului în față aptitudinilorremarcabile de... hoți ale localnicilor. Nu știu ce fel de armă era dar am fost asigurat că e ne-letală. Deși trezit atât de brusc în miez de noapte, domnul în cauză (cu noi s-a purtat ca un domn) ne-a condus cum mașina proprie până la baza noastră de la Sarichioi. Time-out.