Un altfel de vis

[monica.lidia]

Oamenii viseaza, viseaza barci, viseaza capturi, viseaza pestisorul de aur, viseaza...intelegeti. Si eu am visat, am visat ca intr-o zi o sa fac o temerera expeditie ciclista intr-una din cele mai frumoase si spectaculoase locatii din tara noastra.

Visul a fost vis o vreme, m-am tot gandit, l-am tot intors pe toate partile, m-am documentat, i-am citit pe altii care traisera deja visul meu...Multa lume nu ma lua in serios, cateodata nici eu nu ma luam in serios...
Dar visul statea cu mine, ca o chemare de sirena, iar si iar..

Si anul asta, deodata, piesele de domino au inceput sa cada fiecare la locul ei. Am putut sa-mi iau concediu la inceputul lunii august, un val de canicula traverseaza Romania, mai am o alta bicicleta , mai performanta decat cea dinainte...si visul meu se lupta acerb sa devina realitate.

Vreau sa traversez Fagarasul, pe Transfagarasan, pe bicicleta. Conditiile sunt bune, canicula de la campie prevesteste o vreme linistita si permisiva sus in munte. Eu sunt, dupa mai multa vreme, intr-o forma fizica potrivita pentru un asemenea efort.

Incepe planificarea materializarii visului: de unde plec, pe ce parte urc, pe ce parte cobor, cum ajung acolo, cu cine merg, ce fac in caz de probleme tehnice, ce fac in caz de accident? Si multe altele...Vali sta langa mine, voce a ratiunii, pentru ca eu am momente de exaltare cand as fi in stare sa plec pe jos.
Lucrurile incep sa se rezolve, unele pozitiv, altele negativ...Aleg sa urc dinspre Sibiu, de la Cartisoara.Urcarea pe partea aceasta este mai usoara si mai scurta decat cea dinspre Pitesti.  Voi cobora spre Pitesti, chiar pana in Pitesti de unde voi lua trenul inapoi spre casa.

Pot pleca spre punctul de acces fie cu masina, fie cu trenul...Aleg sa plec cu trenul, sunt suficient de tensionata de ceea ce urmeaza sa fac ca sa mai pot suporta, ore bune,  si lupta cu traficul bezmetic. Da, dar asta inseamna fara masina de asistenta pe drum. Asta nu e o varianta stralucita, are doua neajunsuri majore: nu voi putea lua cu mine decat un bagaj minin pe care sa-l pot cara fara probleme si voi depinde in totalitate de mine, deci eu va trebui sa rezolv orice problema tehnica, iar in caz de accident...mai bine nu ne gandim.

Cine merge cu mine...Eeee, aici a dat cu virgula si din zaruri raspunsul a iesit: NIMENI. Deci, asta e, plec singura.
Vali e, cu fiecare zi ce ne apropie de 01 august, mai tensionat, mai inegurat...Imi propune iesiri cu barca, escapade la mare, timp doar pentru mine...dar eu am un vis, si visul meu ma sufoca...
Vali propune sa mai asteptam, dar eu sunt foarte constienta ca asta e singura fereastra de oportunitate de anul asta. Daca nu plec acum luna august e ratata, iar pe 01 septembrie Transfagarasanul se inchide, deci anul asta e pierdut.

Si, deodata, pana si Vali se schimba...intelege, cred, ca visul meu e tangibil si cu toata retinerea ma sprijina, nu mai scoate la suprafata scenariile sumbre, ma ajuta cu pregatirile si planificarile si totul devine stabilit: plec pe 01 august, cu trenul, de la Galati la Ucea, de acolo pornesc spre Balea Lac, urc pana la Balea Lac si apoi a doua zi, 02 august, cobor la Pitesti de unde iau trenul inapoi spre casa.

Luni 31 iulie e ultima zi de pregatiri, bicicleta merge la verificare si reglaje, cumpar ultimele chestii de pe lista gen casca de bicyclist, powerbank, lanterna, biletele de tren si altele. Impachetez bagajele cat mai compact si usor de dus si deodata, pe la miezul noptii ma loveste realitatea: urmeaza sa fac asta, maine la 5:52 primul dintre trenurile care ma va duce acolo pleaca din gara Galati. Sunt norocoasa, desi trenul nu are locuri pentru bicicleta, amabila doamna de la ghiseu imi sugereaza ca o bicicleta cu rotile scoase e de fapt un bagaj mai voluminos si poate fi luat in tren fara probleme si fara bilet. Desi Vali ma avertizeaza ca el a avut probleme cu controlorii exact pentru genul asta de abordare, aleg sa merg pe mana doamnei de la CFR si stabilesc ca voi pleca cu rotile demontate.

Nu dorm prea mult in noaptea respectiva, zburda inima in mine, visul meu e mai ceva decat un pisic jucaus, face tumbe si salturi de bucurie.

Gata, de acum nu mai e cale de intors inapoi, marti 01 aug, la ora stabilita urc in tren. Vali mi-a facut tot instructajul de baza: atentie cand montezi rotile la loc strange bine suruburile de la quickrelease ca sa nu pierzi rotile pe drum, daca simti ca nu mai poti da-te jos si impinge bike-ul, nu te incapatana, daca cumva ramai fara frane sacrifica-ti bocancii cei noi si foloseste-i la franat ca la trotineta, ai grija unde campenzi sa nu fie zona vizitata de ursi si mai ales NU TE INCAPATANA, daca simti ca nu poti fa cale intoarsa si vei mai incerca...

Eu sunt acolo si sunt si departe, ii tot dau inainte ca eu am antrenament, ca in Dobrogea fac si dreg...Rabdator Vali repeta: Acolo nu e ca in Dobrogea ta, acolo e altitudine mare, urcarile sunt lungi, aerul e rarefiat, efortul e considerabil mai mare decat ce faci tu de obicei, chiar daca numarul de kilometri e tot pe acolo...Dar tot el spune: Eu totusi cred ca o sa reusesti, cred ca o sa poti..de ajung sa ma intreb pe cine linisteste, pe mine sau pe el...
Si totusi plec, visul asta al meu are forta sa proprie si reuseste sa amuteasca ratiunea normala si semnalele de alarma.

Trenul pleaca din gara, Vali se face din ce in ce mai mic in departare si deodata ma napadesc temerile: oare o sa reusesc sa cobor din tren la Ploiesti fara sa pierd sau stric ceva, oare o sa reusesc sa ma urc cu tot cu bike in trenul urmator, oare ce o sa zica d-nul controlor cand o sa vada vehiculul facut bucati in holul vagonului..D-nul controlor sa dovedeste a fi foarte amabil, imi ureaza  drum bun si trece pe langa bike ca si cum nu ar fi si calatoria incepe cu bine.

Temerile mele se dovedesc nefondate, cobor lejer la Ploiesti Vest, asamblez bike-ul, trag o tura scurta in jurul garii si verific functionalitatea franelor si schimbatoarelor dupa reasamblare...totul e bine, merge struna.
Vine trenul Bucuresti-Timisoara, care ma va lasa la Ucea, cel mai apropiat punct de acces in acest mod. Trenul are vagon dedicat pentru biciclete, sunt deja biciclisti in vagon si ma ajuta sa urc fara nici o problema...FAGARASULE VIN!!!!

Mai urmeaza

[cristizz]

 

[home made]

bafta !

[felicimond]

Eu cred ca s-a si intors cu bine. E deja 4.08. Si a scris topicul in 3.08. Deci cred ca merita si felicitarile pentru reusita. Chiar sambata vorbeam cu un prieten sa facem o tura mai lunga cu bicicletele... Dar mi-e rusine sa spun ca noi nu am avut curajul asta nici macar in planuri...

[monica.lidia]

Da, asa este. M-am intors, povestea e lunga si trebuie sa o segmentez ca sa nu va plictisesc prea rau. Va multumesc pentru apreciere, dar sa stiti ca am luat curajul asta de la oameni de pe acest forum.

Am fost norocoasa sa stau langa Vali si sa vad oameni incredibili facand lucruri incredibile si astfel visul a crescut pana a devenit realitate.

Povestea mea este modul meu de a multumi acestei comunitati pentru ce mi-a aratat ca se poate.

[Florio]

.................................... eu am visat, am visat ca intr-o zi o sa fac o temerera expeditie ciclista intr-una din cele mai frumoase si spectaculoase locatii din tara noastra.
................................
Vreau sa traversez Fagarasul, pe Transfagarasan, pe bicicleta. Conditiile sunt bune, canicula de la campie prevesteste o vreme linistita si permisiva sus in munte. Eu sunt, dupa mai multa vreme, intr-o forma fizica potrivita pentru un asemenea efort.

Incepe planificarea materializarii visului: de unde plec, pe ce parte urc, pe ce parte cobor, cum ajung acolo, cu cine merg, ce fac in caz de probleme tehnice, ce fac in caz de accident? .................................................

Foarte tare! Foarte, FOARTE tare !!!
Și expresia asta de bulevard, e prescurtarea unui șir lung de aprecieri pentru om, idee, entuziasm adolescentin, putere de convingere, cutezanță, ambiție.
Așadar: foarte tare

[Moshu]

Expresie de bulevard sau nu, subscriu si mai adaug s'un soro', ca frate nu merge : FOARTE TARE SORO', felicitari si la (cat) mai multe (astfel de) visuri implinite!

[cristiantutuianu]

Felicitari #monica.lidia pentru ca ti-ai indeplinit visul !

[Thor]

Cred că @skipper spunea: ,,Urmează-ți visul sau visul te va urmări toată viața". Felicitări @monica.lidia! Acum ce visezi? Ce urmează?

[monica.lidia]

In tren fac cunostina cu o doamna, putin suparata, care imi povesteste despre turistul care tocmai s-a accidentat grav cu bicicleta in Bucegi si imi spune ca asa-i trebuie, ca in ziua de azi fiecare face ce-i trece prin cap si crede ca poate face orice...Zambesc stramb si fortat, ma intreb instantaneu daca nu cumva primesc, pe firul scurt, un mesaj important de la Cel De Sus ceva de genul:"Alooo, ce facem aicea, s-a urcat scroafa in copac?"...

Doamna se dovedeste, totusi, a fi o companie placuta, o persoana usor sufocata de nedreptatile din jur si din propria viata, dar totusi spirituala si buna interlocutoare. E randul dansei sa zambeasca crispat cand ii explic ca ma pregatesc din vreme de coborare pentru ca am si bicicleta cu mine. Ma intreba care mi-e destinatia si cand ii spun ce si cum se lumineaza din interior si ma roaga sa ii spun DRUMULUI ca Ana (adica ea) nu a murit si ca il va vizita cat de curand posibil (si i-am spus asta).

Cobor la Ucea, e deja cald, trenul are intarziere de cca  35 min, e deja 15:20 si eu trebuie sa ma pun in miscare. Primesc de la Vali instructiuni prin telefon referitoare la pozitie, directie, localitati si altele si intru pe supertraficatul Brasov-Sibiu...La un moment dat vad un indicator Sibiu 58 km(parca) si cum imi place tare Sibiul ma gandesc : Ia sa ma duc eu la Sibiu, 58 km sunt fix pix, drumul e drept, ce Transfagarasan... Trei tiruri care trec in viteza pe langa mine si aproape ma scot de pe drum, ma pun, de fapt, pe drumul corect: Fato du-te unde ai plecat, lasa variatiunile..pe Transfagarasan nu sunt tiruri.



Dupa ce depasesc Arpasu de Jos, fac stanga si intru pe drumul spre Cartisoara. Traficul greu inceteaza si mie imi vine inima la loc.



Ma lansez fericita spre Cartisoara, muntii se vad falnici in zare, drumul e ok, fara probleme deosebite.
Intalnesc biciclisti pe ambele sensuri de mers, autoturismele curg, deci e bine, nu sunt chiar singura... nu o sa ma pape ursul.





Si acum e timpul pentru o paranteza, ca sa intelegeti ce urmeaza sa va spun mai departe ...Cand planificam tura, mi-am luat informatii de pe net (ca tot omul) si cea mai pertinenta relatare mi s-a parut cea a unor tipi din Bucuresti, care facusera traseul Ucea-Balea Lac (35km) in 3.5 ore si apoi Balea Lac –Pitesti (122 km) in 5.5 ore. Stiind cam ce timpi scot eu in Dobrogea, tot in relief variat si cam care e media mea kilometrica/zilnica am zis ca si eu sunt tot pe acolo...Eeeee, pe acolo si nu prea. Diferentele majore au fost :
- ei au avut masina de asistenta, nu au dus pe bike-uri decat apa, eu am carat tot, echipament de camping, apa suficienta (peste 2l tot timpul), mancare si gadget-uri;
-nu au precizat nicaieri cat de antrenati sunt pe traseu montan inalt (eu nu eram antrenata);
-ce biciclete au folosit.

Din aceste diferente majore eu am pierdut partea cu timpul..Nu am reusit sa ma apropii nicicum de timpii lor si asta a amenintat tot timpul sa-mi dea planificarea peste cap.

Drumul spre Cartisoara nu-mi pune nici o problema, depasesc localiatea si ma simt usurata sa vad pensiuni de toate formele si toate culorile care imi garanteaza ca, in caz de vreo problema, am unde sa trag.

De la borna rutiera care indica 9 km pana la Balea Cascada incep sa am oarecare dificultati. Sunt deja in padure, panta, fara sa fie abrupta, este totusi continua, intr-un unghi de 5-6 grade,  ma solicita intens si incept sa simt efectele aerului rarefiat. Desi nu gafai, imi dau seama ca nu ma oxigenez suficient raportat la efortul pe care il fac si incep sa ma doara plamanii.





Abandonez mandria de biciclist (care niciodata nu se da jos sa-si impinga bike-ul) si fac cei noua kilometri jumate pe  sa, jumate de jos.

Imi devine din ce in ce mai clar ca nu voi reusi sa ajung la Balea Lac in seara asta, dar ajung la Balea Cascada fara probleme.

Muntele ma primeste, ma uluieste, ma lasa fara aer, ma lasa fara cuvinte(sau imi da prea multe cate odata), dar negociaza la sange fiecare km. Si el negociaza, dar si eu sunt INCAPATANATA. Ii smulg fiecare km, nu e usor, dar fiecare picatura de transpiratie, fiecare durere de muschi merita, e rasplatita cu peisaje ireale, cu culori ireproductibile, cu momente de liniste nefireasca.







Trec prin toate starile, zambesc tamp pana ma dor obrajii, imi dau lacrimile, imi vine sa chiui(dar ma abtin), mi-e frica, mi se inmoaie genunchii, ma intreb, foarte serios, daca sunt intreaga la cap..dar merg inainte. Muntele ma primeste, zambeste bland in barba, isi ia pretul, dar ma primeste si pe mine.

Ajung la Balea Cascada pe la 8 seara, traseul care trebuia facut in cca 3 ore, mi-a luat 5, dar nu conteaza, am ajuns. Sunt bine, sunt senina si uluita, stiu deja ca voi reusi, chiar daca nu in intervalul de timp pe care mi-l-am propus.









Vorbesc cu Vali, el imi aminteste ca nu am nici deadline, nici target, imi aminteste si ca am suficient timp, ca desi am planificat tura pentru 2 zile, eu am de fapt 5-6 zile la dispozitie si trebuie doar sa ma bucur. Si ma bucur, ca un copil mic in brate la mama, ca un catel caruia i-a venit stapanul acasa, ca...ca nu mai stiu ce, ma bucur si atat.
Depasesc Balea Cascada atunci cand imi devine clar ca nu pot campa acolo si mai merg cca 3.5km in sus pana gasesc un loc potrivit dupa parerea mea.

Am doua temeri majore:
-ma tem de bipezi, nu trebuie sa uit ca sunt o femeie singura, pe bicicleta si nu stiu ce idei le pot veni unora din conationalii mei in cazul asta;
-ma tem de lup si de urs, care ma pot vizita din curiozitate sau din alte motive (foame).

Desi sunt obosita si in urma cu somnul, dorm agitat si nu reusesc sa depasesc 6 ore de somn. Pe la miezul noptii, un soricel decide sa-mi roada cortul ca sa-mi fure bake rolls-ul din bagaje, binenteles ca ma trezeste si buimaca imi confund propria respiratie (usor suierata) cu mormaitul indepartat al unui urs. Urmatoarea ora nu dorm de frica. Ma consoleaza faptul ca desi drumul e teoretic inchis intre orele 21 si 7, masinile trec in continuare, mai rar, dar trec.

Ma gandesc ca totusi voi apela la bipezi in caz de pericol.

Mai urmeaza.

[monica.lidia]

Acum ce visezi? Ce urmează?

Urmeaza sau mai bine zis continua Maria Sa Dobrogea cea  misterioasa si poate cu putin noroc o zona din Defileul Dunarii. Asta e pentru anul asta, pentru anul viitor sper ca muntele sa ma mai primeasca si iau in calcul Transalpina si Transrarau.
Multumesc pentru incurajari.

[dorely]

Felicitari Moni pentru vointa de care ai dat dovada. cred ca asa ceva se poate face si in gasca. nu numai cu barci. Ce ar fi sa devii initiatoarea unui asemenea eveniment o data pe an? Ai sa razi, dar cred ca vei castiga foarte multi adepti. Hai. Pup

[monica.lidia]

Felicitari Moni pentru vointa de care ai dat dovada. cred ca asa ceva se poate face si in gasca. nu numai cu barci. Ce ar fi sa devii initiatoarea unui asemenea eveniment o data pe an? Ai sa razi, dar cred ca vei castiga foarte multi adepti. Hai. Pup

Multumesc mult...Si dumneata ai dreptul la o parte din succesul meu. Datorita mainii de ajutor pe care mi-ai dat-o in iunie am avut incredere ca sunt bine si ca pot.
Ar fi frumos asa un parcurs, dar e greu de organizat. Totusi, raman deschisa la orice posibilitate.

[monica.lidia]

Pe 02 august, la 06:00 e trezirea, s-a luminat, trebuie sa strang repede cortul si sa-i dau drumul mai departe. E timpul sa-mi continui drumul spre Balea Lac.

La 06:30 sunt gata, tot echipamentul e strans, bagajul reorganizat e pus pe bike si sunt gata de plecare.

Dupa un drum de cca 500 m borna rutiera indica: Balea Lac 9 km, Doamne Ajuta, treaba e buna.

Pe o portiune de 2-2,5 km panta e abrupta si urc pe jos, apoi usor-usor panta se indulceste si imi continui drumul pe bike fara probleme.

Mai tineti minte peisajul de ieri, ala care imi tot reseta gandirea? Azi e si mai rau, vad soseaua de unde vin la cateva sute de metri sub mine, vad prapastii ametitoare, vad fruntea incruntata a muntelui luminandu-se de la soare-rasare, vad stanci de dimensiunea unui bloc cu patru etaje proptite temporar in ceva vegetatie. Ajung si depasesc Poarta Genistilor, marturia luptei cu muntele.





 



Valea Capra ma face sa vorbesc singura, bine ca nu prea e trafic la ora asta ca poate chema cineva salvarea. In fata mea creste ametitor peretele de stanca pe care se afla ultima parte a traselui. Refugiul Alpin se vede sus ca o casuta de jucarie. Ma opresc sa ma minunez de incapatanarea omului in fata zidului de piatra, ma simt atat de mica, atat de umila...Ma gandesc la cei care mi-au facut experienta posibila, la cei care au murit pentru ca drumul asta sa existe. Ma gandesc la toate lucrurile bune pe care le am si pentru care trebuie sa multumesc, ma gandesc la cei de acasa. Si mai ales ma minunez ca am putut, ca am reusit, ca o sa urc acolo sus, eu, singura, prin puterile mele. Multumesc Doamne pentru asta.











Urcusul nu dureaza prea mult, iarasi fac jumatate de drum pe sa si jumatate pe jos. Cand ajung sus e ora 08:30, e liniste, oamenii de la tarabele din zona abia se trezesc ca deschida. Ma bucur de linistea asta, nu sunt o iubitoare de multimi si mereu la obiectivele de genul asta ma sperie posibilitatea aglomeratiei. Dar nu e cazul, e liniste, cumpar cate ceva, dau raportul la baza, iau in calcul posibilitatea prelungirii traseului cu o zi pentru a face un popas mai lung la Curtea de Arges. Programez un popas scurt aici sus, cca 15 minute si apoi sunt gata sa ma avant in tunelul rutier.



In ultimul moment, un neuron mai razvratit poate, da semn de nevozitate, ceva lipseste, ce? Aaaaa, nu e si un lac pe aici? Adica daca-i zice Balea Lac, lacul unde-i? Si uite asa ametita de fatza realizeaza ca era cat pe ce sa plece de la Balea Lac fara sa fi vazut lacul.



Popasul programat la 15 min devine lejer 1 ora pentru ca trebuie pozat lacul, bagat mana in apa, catarat sus pe un pisc si facut inca niste poze...Minunat, minunat si iar minunat...cine o sa ma vada o sa zica  ca am facut altceva cu iarba, nu doar am mirosit-o.









Dar ceasul "se umple" ca sa-l citez pe Vali si trebuie sa plec. Tot drumul pana sus mi-a fost frig, si azi noapte mi-a fost frig cu tot hanoracul si cu tot sacul de dormit. Am pe mine o jacheta de drumetie care pana acum m-a servit acceptabil. Intru in tunelul rutier si MI-E FRIG....atat de frig, asta in timp ce telefonul meu ma informeaza, la fiecare 5 minute ca e cod portocaliu de caldura... Unde domne, unde? Si daca e, de ce nu s-a dat la toata lumea? Pe astia cu tunelul de ce i-au uitat? Ce, ei nu e oameni?

Iesirea din tunelul rutier inseamna o noua priveliste ravasitoare, iar ma opresc, iar fac poze, iar sunt uimita...oare mai pot fi uimita?..Sigur.











Si incepe coborarea, si cobor, cobor..bike-ul se grabeste tare...,mai tare...franele scartie....ne napustim spre vale...

Aveam indicatie de acasa sa verific starea franelor la coborare, sa verific etrierii si discurile...Verific etrierul spate, e cald, dar nu pare in neregula. Ma grabesc sa verific si fata si pun mana pe disc, in loc de etrier, gresit, foarte gresit....FRIGEEEE RAU...

Dau sa sun sa intreb care sunt riscurile si ce e de facut, dar sunt sub varful muntelui si nu am acoperire asa ca mergem inainte pe "propria raspundere". Kilometrii trec rapid si de la 77km pana la Curtea de Arges ma trezesc ca trec de borna cu 54km pana la Curtea de Arges.

Panta se mai potoleste, apar si secventele de urcare, drumul isi schimba usor-usor caracteristica. In continuare merg prin padure si desi e deja trecut de ora 10 nu pot renunta la jacheta, inca mi-e frig.

Merg, merg, merg...la un moment dat in dreapta,in prapastie, printre brazii mareti se vede ceva ce nu inteleg exact. Ce vad? Ma opresc si ma uit cu atentie, chiar atunci suna Vali ca sa afle care e mersul evenimentelor. Ii povestesc ce vad si realizez ca vad Lacul Vidraru. Vali imi spune ca lacul e foarte lung, ca drumul ii urmeaza malul pe o distanta mare.






In timp ce rulez pe sosea observ ca din loc in loc pe copaci sunt prinse niste coli A4 plasticate pe care scrie ceva, dar sunt satula de reclame si nu dau mare atentie, doar ca pe o sectiune de drum ascendent am timp sa citesc: "Zona frecventata de ursi. Va rugam nu hraniti animalele"...Pedaleaza fato!!!! Nu sta pe ganduri ca ursii nu sunt sfiosi!!!!

Imi continui drumul, ma simt bine, nu simt oboseala, amorteli si alte asemenea simptome, totusi iau in considerare, in mod serios, sa raman o noapte la Curtea de Arges. Ma gandesc ca daca tot am ajuns pana aici, nu pot rata o vizita la Manastirea Curtea de Arges si poate alte atractii ale locului.

Kilometrii trec cand mai repede, cand mai incet si deodata, in departare, zaresc barajul de la Vidraru.

Pana acum traficul a fost suportabil, rar de dimineatza si se inteteste pe masura ce ne apropiem de miezul zilei. Intalnesc alti bikeri cu care ma salut, intalnesc multi motociclisti, predomina rusii si nemtii.

Pe la ora 11:30 ajung la baraj. Aici, in ciuda peisajului magnific imi iau din plin din "magia" unui obiectiv turistic.
E foarte aglomerat, se creeaza un blocaj de trafic, o camioneta incurca totul si , colac peste pupaza, se blocheaza un sens de mers pentru ca niste neni traseaza niste dungi de vopsea pe o bordura...

Se fumeaza peste tot de jur imprejurul meu, de nu mai pot respira, toata lumea vorbeste, se schimba retete de facut tzuica cu boabe de cafea, se negociaza pretul la cascaval, se striga frenetic diverse nume, gen Auriiicaaaa, eventual in urechea cate unui trecator nevinovat, se arunca bete in lac...ce mai,! ai mai bifat un obiectiv, ai fost la Barajul de la Vidraru.

In timpul asta, pe lacul maiestuos ies la plimbare 2 vaporase. Peisajul este greu de descris, modul in care pe fundalul albastru al lacului vezi muntii ca o fortareata fumurie, aproape ireala...senzatia de maret, maiestuos, imuabil, etern...Ma rog unii cu imuabilul, altii cu tzuica...







Vali ma felicita vesel : Gata ai traversat Transfagarasanul, la baraj e capatul lui, ai reusit!!!!

Desi mi-am propus sa fac aici un popas de macar jumatate de ora ca sa mananc de pranz si sa ma mai odihnesc nitel, devine clar ca e greu realizabil. E prea mult soare, prea multa caldura si prea multa lume.
Trec prin tunelul rutier din partea stanga cu destinatia clara Curtea de Arges. Fac, totusi un popas, la vreo 2 km distanta ca sa mananc si sa mai meditez...

Dupa masa si respiro pornesc mai departe, nu stiu ce fel e drumul in fata, cat de solicitant e si mai ales cum va fi cu canicula, cum voi suporta..

Inca mai urmeaza

[deltasub]

În 1981 am făcut  turul Romaniei iar următorul vis era transfagarasanul care a ramas nerealizat,  felicitari!
Bănuiesc  ca Vali avea mult de lucru, ca altfel nu te lăsa  singură.