insula mica a brailei

[Vali]

Maine mai am un examen, si duminica ultimul .

[Vali]

Revenind in tematica topicului, la inceputul lunii noiembrie a anului trecut ma suna colegul Ionel - GionyGl: - Vali, hai ca trec pe la tine sa-ti propun ceva. - Gata Ionel, caman la Galati-sat .

Vine deci Ionel si imi propune sa facem o serie de expeditii in Insula Mica a Brailei, cu barca lui proaspat construita. Scopul principal al turelor va fi munca de recoltare de material biologic din diferite locatii ale parcului natural, in scopul unui proiect de mediu. Scopul secundar va fi sa ne bucuram de frumusetea Dunarii toamna, sa cutreieram ca robinsonii salbaticiile de nepatruns ale Insulei Mici, sa facem pastrama pe malul apei si sa pescuim.

Intr-un cuvant, golaneala ca pe vremuri . Singura chestie care am simtit ca lipseste din "oferta" a fost o plauca de ave, cu care mi-ar fi placut sa curg din cand in cand la toana, in amintirea vremurilor bune de altadata. Era misto ca urmau sa iasa si niste banuti de buzunar, deci ce sa-ti doresti mai mult decat golaneala pe ape, hoinarit prin padurile nesfarsite ale Luncii Dunarii, si sa mai fii si platit pentru asta.

Asa ca pornim noi intr-o dimineata racoroasa de noiembrie cu barca pe peridoc, ajungem la bac la Braila, unde intentionam sa dam barca la apa. Eram o echipa de 4: Ionel, cumnatul lui, tatal lui si subsemnatul. Tatal lui Ionel urma sa ramana la barca si sa pescuiasca, sa se plimbe etc, in timp ce noi urma sa facem traseele programate si sa recoltam materialul biologic (vegetatie).

La bac la Braila, dupa ce am gasit un loc bun de lansare, am luat pur si simplu barca pe sus in 4 oameni si am pus-o pe apa. Am tras lopata pana la vreo 100 de metri in amonte, unde intentionam sa montam outboardul meu Yammy de 9,9 high-thrust. Aveam la noi si Honda de 5 cai a lui Ionel, ne gandeam sa-l avem ca rezerva.

Eram foarte curios cum se misca barca avand montat high-thrust-ul, mai ales ca aveam o gramada de bagaje - tot felul de scule, tarusi de lemn, haine de rezerva, mancare, bautura, scule de pescuit etc etc. Am montat deci high-thrust-ul, l-am pornit, torcea ca de obicei foarte frumos, insa martorul racirii arunca o suvita foarte subtire de apa, care s-a subtiat pana a disparut.

Cand am vazut ca incepe sa scoata abur, am oprit motorul si am incercat sa-l depanez. Am completat cu apa o camera superioara cu capac a racirii, am pornit motorul, care a inceput sa arunce apa viguros pe la martor. Am facut o proba scurta cu motorul, singur in barca plina cu bagaje, si am simtit cum barca pur si simplu zboara de sub mine.

Cu increderea la maxim, am oprit motorul, s-au urcat si colegii in barca, ne-am pus vestele, ne-am pregatit de drum, si am inceput sa impartim intre noi ne-ale gurii. Ne si vedeam deja in maxim o ora la capatul din amonte al insulei Fundul Mare, unde aveam destinatia.

Deci cand totul deborda de bucuria pornirii pe ape, am pornit motorul, care bineinteles ca nu arunca destula apa pe la martor, dupa care suvita de apa a disparut si au inceput iar sa iasa stropi mici amestecati cu abur. M-am chinuit eu iar sa umplu camaruta aia cu apa, dar motorul betmen, nici n-a mai vrut sa arunce apa pe la racire. Asa ca verdictul a fost simplu si abrupt: da-l imi bag puncte puncte in el, hai sa punem Honda.

Asa ca am pornit noi cu Honda spre amonte, incet-incet cu 9-10 km/h pe gps. In tribord defila zona veche a Brailei, in babord capatul din aval al Insulei Mari, populat deja cu unditari, barcagii, si pescari la toana. Dintotdeauna m-a fascinat pasiunea brailenilor pentru barci si Dunare. N-ai sa vezi barci opulente, decat cel mult la noii imbogatiti, marea masa sunt barci in jur de 4-5 metri, ingrijite si cu parbrize cochete, desprinse parca din alta epoca.

Asta am remarcat intotdeauna, barcagiul brailean obisnuit - pescar amator sau doar amator de plimbari pe ape - are o barcuta mica, dar fasneata si foarte ingrijita. Foarte multi barcagii varstnici, care de o viata isi petrec timpul liber pe ape. La capitolul asta (si nu numai), Braila dintotdeauna a intrecut Galatiul. Oamenii acestia au parca alt ritm, se bucura altfel de clipa trecatoare. Fiecare barca are personalitatea ei, deseori observi multe imbunatatiri ingenioase, cu scop practic sau pur si simplu estetic.

Spre deosebire de barcile si barcagiii din Galati sau Tulcea, unde in general barcile sunt considerate obiecte strict practice, sau dimpotriva expresii ale statutului social, la Braila se vede clar pasiunea. Nu sunt toate opere de arta, dar important e ca oamenii le folosesc permanent, le imbunatatesc, schimba permanent pareri intre ei, si isi traiesc pasiunea.

Asa ceva a existat imediat in anii post-1989 la Galati la gura Siretului, sub banda transportoare. Era satul RFG (refugiul din fundul Galatiului), unde atatia amatori de barci si pescuit isi faceau viata frumoasa, mesterind la barci si dandu-se cu ele. Din pacate, chiar daca in prezent acolo e si un port de ambarcatiuni, spiritul acela nu mai exista si nici nu va mai reveni. La gura Siret sub banda, in afara de cativa pescari profesionisti si barcagii pasionati care rezista pe baricade, locul e infestat de tot felul de nasoi, care au ramas fara case, si se ocupa cu tot felul de potlogarii - furtul de fier vechi, de cocs, sau chiar de barci sau motoare. Pacat.

Revenind la Braila, am ajuns noi deci la intersectia celor 3 brate care delimiteaza insulele Arapu si Fundul Mare. Am luat-o pe bratul estic, cel dintre Fundul Mare si Insula Mare a Brailei. Pe masura ce avansam in amonte pe brat, peisajul era din ce in ce mai interesant, si senzatiile erau cele asteptate, de reintegrare in natura atotputernica.

In amonte de insulita de pe malul drept ne-am intalnit cu colegul Adi Ionita, cu care vorbisem deja la telefon. Era impreuna cu un prieten cu salupa la ancora, cu lansetele pe pozitie. - Ci faci Vali, azi nu bati fibra , ma intreaba Adi. - Las' ca mi-ajungi si mii,  raspund, a aparut si la mini luminita di la capatul tunelului . Da' ia spuni, ati prins ceva? - Da di undi, noi am venit sa biem . - Pai atunci poati biem in gashca, dupa ci ni terminam treaba!

Am mai stat noi la palavre, Adi ne-a sfatuit vizavi de traseu, apoi am plecat mai departe. Pe maluri foarte multe barci mari de tabla cu fund plat, ale chiscanenilor si tichilestilor, cu care oamenii isi carau acasa lemne de salcie pentru foc, taiate din padure. Gramezile de lemne se adunau pe mal, apoi barcile veneau, incarcau si porneau la drum.

Dupa curba larga a bratului, pe portiunea rectilinie dinainte de capatul insulei dinspre amonte, am ajuns in sfarsit la destinatia noastra. Urma sa patrundem adanc in interiorul insulei, sa depasim padurea de plopi inalti care margineste malurile, si sa ajungem la zonele de interes, anume salcetele naturale si papurisul din mijlocul insulei. Era pentru prima oara cand aflam in amanunt de la Ionel despre etajele vegetatiei din zonele umede, despre care voi povesti in postarile urmatoare (sper sa ne povesteasca si Ionel).

Cum am debarcat, am legat barca si ne-am pus la masa. Tatal lui Ionel a scos o butelca de redbull de butuc - promotia 2013, si plin de voiosie a inceput sa se cinsteasca si sa ne cinsteasca. Noi, tineretul, mai mult ne-am abtinut, cu gandul sa ne cinstim dupa ce ne terminam treaba. Era deja ora 11, afara deja se incalzise bine, iar ziua promitea sa fie una de poveste. Seniorul echipajului deja isi pregatise lansetele, isi luase in primire locul in barca, si manevra incantat sculele de pescuit.

Dupa ce ne-am pus burtile la cale, ne-am inhamat fiecare la cate o schinare de bagaje - toporisti, seceri, ciocane, tarusi de lemn, funduri de tocat, cutii cu vopsea, rucsaci cu merinde, si am pornit incet-incet prin desisul padurii care pornea de la marginea plajei inguste a Dunarii. Ne simteam ca niste robinsoni veritabili, mai ales ca traseul urmat era complet prin salbaticie, nu exista nici un fel de drum, ci doar desisul. Padurea era racoroasa si umbroasa, iar culorile arborilor erau de poveste. Si uite asa a inceput aventura noastra in Parcul Natural Balta Mica a Brailei, care ne-a lasat amintiri de poveste.

Va urma

[rover.marius]

Frumoasa prezentare, pana acum. Imi aduce aminte de prima iesire in Delta ( cand eram baistruc si nu stiam cu ce se mananca delta ).
Oricum asteptam si continuarea, cred ca este la fel de interesanta ca introducerea.

[mustatza]

multumim Vali si asteptam cu interes si restul "povestii"

[ionitzady]

da , i-mi aduc aminte acea zi frumoasa de toama , ...  ah ce mai mergea spritul pe balta , parca mi s-a facut pofta ...  . Stiam ca Vali o sa treaca pe langa mine asa ca asteptam rabdator in barcuta intalnirea pe apa cu iubitorii de ape , vad ca se apropie o barca cu patru tipi se vedeau vestele pe ei , stiam ca toti au veste ca de asa e Vali , asa ca ma pregateam sa-i salut cand ...  era POLITIA DE FRONTIERE ups  ...  . Am mai stat cuminte si rabdator si la scurt timp i-am vazut , fara retinere m-am ridicat in picioare si le-am facut semn sa vina la babord . Mare bucurie sa te intalnesti pe apa ca de uscat suntem satui , dar ce chindie ar iesi prin zona. Apropo in poza a saptea se vede fundatia fostei CABANE A VANATORILOR un loc tare drag mie si unde am petrecut multe luni de vara in copilarie.

[cristiantutuianu]

Super aventura!...peisajul superb

[Vali]

Da Adi, acum sa spun si de ce prefer sa pun vesta pe mine in orice ocazie pe Dunare: in primul rand, in afara de protectia oferita in cazul nefericit al caderii in apa (in noiembrie apa e deja foarte rece), vesta tine la spate, nu trece curentul. Si eu ma bucur ca ne-am intalnit, pacat ca (deocamdata) doar o singura data . Ai vazut ce am scris despre braileni, sunteti oameni care traiti mai relaxat decat concitadinii mei.

Revenind la actiunea "Robinson", Ionel ne spusese la plecare: o sa fim ca in Amazonia, ne vom croi drumul singuri prin desisuri. Pornind noi de la mal, aveam de strabatut la inceput perdeaua de plopi canadieni inalti, care strajuiesc majoritatea malurilor Dunarii. Plopii acestia sunt randuiti cu rigla, fiind saditi de comunisti in epoca de regularizare a cursului Dunarii. Trecem la un moment dat pe langa un schelet din lemne curbate, care pare un loc din acela unde se aduce fanul pentru animalele salbatice pe timp de iarna. Incet-incet se asterne o liniste atotstapanitoare, si se aud doar pasii nostri prin frunzis.

Dupa vreo 2 sute de metri de mers relativ lejer prin padurea de plop, observam ca intram in alta zona. Ionel ne aduce la cunostinta ca ne aflam in misterioasa zona a salcetelor naturale. Adica salcii mari, rare, groase si contorsionate in toate felurile. Aceasta e padurea care a marginit malurile Dunarii din vremuri imemoriale, care s-a reprodus si regenerat de la sine, fara interventia omului. Trunchiuri extrem de groase, de cativa metri circumferinta, dintre care unele deja uscate, din acestea atarnand crengi groase, care putrezesc incet cred ca de zeci de ani.

Mersul devine mai anevoios, stratul inferior de vegetatie e format din rugi de mure, din care ne bucuram sa ne servim si noi cu fructele acrisoare. Insa ascunse printre tufele de mure sunt felurite capcane, ori gropi invizibile, ori crengi cazute si napadite de vegetatie, care fac inaintarea dificila. Sunt multe zone unde rugii de mure si crengile cazute formeaza adevarate garduri vii, pe care trebuie sa le ocolim, lungind mult drumul.

Stratul de rugi de mure pastreaza umiditatea noptii, si deci, chiar daca e miezul zilei si temperatura trece deja de 20 de grade, noi suntem uzi pana peste genunchi. Padurea pare ca se indeseste din ce in ce mai mult, accesul devine din ce in ce mai anevoios. Totul arata exact ca o jungla de nepatruns. Vegetatia cataratoare a napadit deja unele salcii batrane, ceea ce ne obliga sa ne croim drum cu cutitul sau toporisca.

Avem deja pe gps vreo 800 de metri parcursi, si cand credeam ca nu mai dam de capatul padurii, incet-incet in fata se vad primele raze de lumina printre salciile din ce in ce mai inalte. Pe masura ce avansam, observam ca orizontul se deschide din ce in ce mai mult, si in fata noastra se intrevede o intindere imensa plata, lipsita de padure, despre care prima impresie este ca ar fi un lac intins, invadat de stuf.

Cand in sfarsit ajungem la marginea padurii, ne dam seama ca am avut partial dreptate: locul intr-adevar e o suprafata uriasa acoperita de stuf, pana la padurile de pe celalalt mal (vestic) al insulei pe care ne aflam. Nu exista insa, cel putin in zona acoperita cu privirea, nici un ochi de apa. Cu toate astea, toata aceasta suprafata, ca si toata insula dealtfel, cu paduri cu tot, sunt acoperite complet de ape timp de cateva luni pe an, in timpul cotelor inalte ale Dunarii din primavara. Acest lucru se vede clar prin abundenta de alge uscate pe care am intalnit-o si in padure, si pe care o intalnim si aici.

Zona de stufarisuri e dominata de papura, insa din loc in loc se inalta adevarate bariere de trestie inalta de cativa metri. Noi ne urmam drumul prin mijlocul acestei intinderi nesfarsite de stufaris uscat. Dupa ce inaintam alte cateva sute de metri, ne oprim, ne consultam pozitia pe gps, si ne pregatim sa ne apucam de treaba. Avem de prelevat probe de vegetatie din aceste 2 zone de interes, anume salcetele naturale si zona de stufaris.

Lasasem salcetele pentru partea a 2-a a zilei, deci acum ne pregateam sculele ca sa incepem recoltarea de vegetatie de pe asa-numitele "piete de probe". Se delimiteaza o anumita suprafata-etalon, dupa care se recolteaza toata vegetatia care acopera acea suprafata, se sorteaza ce e verde de ce e uscat, se cantareste fiecare cantitate, dupa care se iau probe in pungi etanse, in vederea transportarii la un laborator unde se fac analize detaliate.

Ne apucam noi de treaba, facem prima piata de probe, timp in care simtim cum incet-incet, in ciuda lunii noiembrie, soarele e hotarat sa ne ofere o zi cu adevarat caniculara. Asa ca ne lasam la inceput in bigmenele cu maneci lungi, apoi la maneca scurta, dupa care ne lasam pur si simplu la peleul gol pana la brau. 

La prima piata de probe, ca de obicei lucrurile se misca mai greu, pana incepem sa ne formam rutina. Taiem stuful cu secera, il facem baloti, il cantarim, apoi maruntim cu foarfeca de vie o cantitate necesara probelor de laborator. Alegem cu grija ierburile sau lujerii care sunt inca verzi, si le cantarim si le maruntim separat. Delimitam piata de probe cu tarusi de lemn vopsiti cu rosu la capete, avand grija sa marcam pe tarusul principal numarul pietei si coordonatele gps. Ionel face diverse masuratori si verificari numai de el stiute, iar eu si Viorel ne facem treaba constiinciosi, facand deseori glume si parandu-ne rau ca nu avem cum sa facem o baie, la ce caldura e afara.

Facem in felul asta 3 piete de probe in imensitatea de stufaris, la distante destul de mari una de cealalta. Caldura de afara isi spune cuvantul, astfel ca pe la ora 2 si ceva deja ramanem fara apa de baut. Ionel ne spune ca trebuie sa ne incadram in grafic, asa ca mai avem de facut o piata pe teritoriul padurii milenare de salcie.

Ne indreptam deci spre marginea padurii de salcie dinspre interiorul insulei, in cu totul alt loc decat cel de la venire. Zona este de un pitoresc incredibil, o inlantuire de poieni separate doar de rari arbori magnifici de salcie. Delimitam o zona care sa contina densitatea medie de arbori, dupa care Ionel face cubajul lemnului din zona respectiva, folosind un subler gigantic. Se masoara de asemenea si toate trunchiurile si crengile mai groase cazute la pamant, alcatuindu-se o evidenta a materialului lemnos din zona delimitata.

In mijlocul pietei mari (arboricole) ne apucam si delimitam o piata mica, de tipul celor din stufarisuri. Adunam tot ce inseamna frunze, ierburi etc, si refacem operatiunile pe care le facusem in stufarisuri. Munca e placuta, lucram la umbra, atmosfera e destinsa, si in general ne simtim ca intr-o vacanta in tabara, cum era cand mergeam cu scoala.

Dupa ce ne terminam treaba, inainte de a lua cap compas malul Dunarii, unde lasasem barca si pe tatal lui Ionel, ne acordam un ragaz de odihna, cu toate ca ne cam chinuie setea. Ma intind la umbra, sprijinindu-mi trunchiul de baza oblica a unui arbore venerabil. E o liniste deplina, intrerupta ici-colo de bazaitul insectelor sau de fosnetul unui vant slab in coronamentul salciilor.

In minte mi se perinda imaginile unui an infernal care deja se afla in penultima sa luna. Revad atatea imagini, placute sau mai putin, rememorez discutii, calme sau aprinse, cu tot felul de personaje, revad barci in diferite stadii de constructie sau reparatie, revad atatea evenimente interesante de la scoala de nave, si imi apar in memorie inclusiv imaginile oamenilor bucurosi ca au ajuns sa aiba o barca la apa (si) in urma eforturilor mele.

Este cred prima oara in acest an 2013 cand am un asemenea moment de respiro total, deconectat complet de tumultul cotidian. Dupa ce mintea mi se goleste de tensiunile adunate in atata vreme, in timp ce si Ionel si Viorel isi fac la randul lor siesta, incet-incet ma cufund intr-un somn adanc, inconjurat de pacea si frumusetea din jur, simtind cum atavismul primar isi cere drepturile de armonie cu natura atotstapanitoare.

[Vali]

Parcul Natural Balta Mica a Brailei a ramas cred singura zona umeda cvasi-salbatica de pe cursul romanesc al Dunarii. E ultima relicva a ceea ce a ramas din uriasele intinderi inundabile ale Insulei Mari a Brailei si Baltii Ialomitei, dinainte de desecarea de catre comunisti.

Am avut posibilitatea sa cunoastem foarte amanuntit particularitatile acestui taram, care a scapat printr-un noroc fenomenal de desecarile furibunde practicate de comunisti, in scopul "redarii agriculturii". Cred ca daca Ceausescu mai traia 1 an - 2, nu mai aveam azi aceasta ultima minunatie a luncii inundabile a Dunarii inferioare.

Dupa cum povesteam, am inceput explorarea si probele cu insulele nordice ale parcului, anume Fundu Mare si Arapu: http://wikimapia.org/#lang=ro&lat=45.201151&lon=27.965012&z=13&m=b . Ca intreg teritoriul parcului natural, si aceste 2 insule se inunda complet in fiecare an, cand Dunarea e crescuta in lunile de primavara.

Intre ele sunt totusi diferente semnificative: daca Fundu Mare are paduri doar de-a lungul malurilor, iar centrul e ocupat de stufarisuri nemarginite, Arapu e ocupata in cea mai mare parte de vegetatie eterogena - paduri, arboret, stufarisuri amestecate cu desisuri etc. Arapu e mult mai variata ca vegetatie, peisaje si relief, insa Fundu Mare are ceva unic: toata zona de stufarisuri e populata de mii de pasari de toate speciile si dimensiunile. Le observam stolurile imense cum evoluau in felurite dansuri aeriene la distanta mare de noi, deasupra zonei centrale a stufarisurilor insulei. Cred ca Fundu Mare e un paradis al pasarilor, mai ales ca accesul oamenilor se limiteaza la padurile de pe maluri, si doar cu ocazia strangerii lemnelor de foc din toamna.

Astfel ca, dupa ce la primele ture am strabatut padurile si stufarisurile estice ale insulei Fundu Mare, intr-una din zilele urmatoare am avut ca destinatie Arapu si zona vestica a insulei Fundu Mare, cea dinspre Chiscani. Am pornit deci din Braila, de data asta lansand barca la debarcaderul din centru, sa ne vina mai aproape de punctele de acces in interiorul insulelor. De dimineata se simtea ca vom avea parte de una din acele zile vantoase pe Dunare, cu un vant de nord care se canaliza de-a lungul Dunarii Vechi si deja forma valuri destul de mari, in opozitie cu curentul apei.

Ne-am inscris deci pe senalul navigabil dintre cele 2 insule, cautand un loc de acostare pe tarmul estic al insulei Arapu. Am ajuns pana la capatul insulei fara sa gasim acel loc potrivit, fiindca malul era foarte abrupt, fiind erodat de curentul care lovea in plin insula. Ne-am intors deci vreun kilometru si ceva, pana am gasit o zona in terasa, unde puteam debarca relativ usor.

Am patruns in interiorul insulei, unde de data asta erau drumuri de acces forestiere. Ca si in alte zone ale luncii Dunarii, exista si e intretinut destul de bine un fond forestier de protectie, alcatuit din plopii canadieni insiruiti "la rigla". Dupa ce am depasit aceasta zona, am ajuns la zona de vegetatie salbatica, fiind amestecati arbusti, papuris, trestie, diverse alte vegetatii arborescente, intr-o zona mlastinoasa care alterna cu ridicaturi ale terenului. Inaintarea era grea, dar peisajul cu adevarat salbatic. Am facut si acolo cateva piete de probe, dupa care am revenit la malul Dunarii, unde ne astepta tatal lui Ionel cu masa pusa.

Dupa ce am mancat si ne-am adunat bagajele in barca, ne-am pregatit de plecare, urmand sa traversam fluviul catre Fundu Mare, tarmul vestic. Dunarea fierbea cum rar avusesem ocazia s-o vad, din cauza vantului napraznic de nord. M-am gandit ca vom avea ceva de furca, dar cu increderea in barca pe care o gandisem si o construisem tocmai pentru asemenea situatii, am pornit la drum, folosind la jumatate puterea motorasului Honda de 5 cai.

Pe masura ce ieseam de la adapostul malului, am fost preluati in plin de valurile imense, inalte bine peste 1 metru. Oricata incredere as fi avut in barca, m-am gandit ca e de bun simt sa abordez valurile frontal, fara sa ma pun cumva travers. Iesind din ce in ce mai mult de sub insula, valurile au inceput sa ne izbeasca violent, iar traiectoria noastra de pe un val pe altul facea barca sa semene cu un cal naravas, care arunca jerbe imense de stropi la fiecare contact cu un nou val.

Ma uitam la colegii de echipaj, nu aratau prea fericiti, se uitau la mine cu nadejde, si in cateva ocazii foarte violente li s-a citit spaima pe fata. Sincer nici eu nu m-am simtit prea bine in ocaziile alea, dar am zis ca daca ne inunda barca, avem destula rezerva de flotabilitate si in plus si vestele pe noi. In plus, aveam ispoale si vasle, deci nu prea avea ce sa fie rau, cu toate ca tare n-as fi vrut sa testam temperatura destul de scazuta a apei.

La un moment dat, taind noi Dunarea de-a lungul, ca sa luam valurile frontal, am simtit cum incet-incet valurile se mai domolesc, dupa care ne-am apropiat in sfarsit de malul vestic al Fundului Mare. Am urcat spre amonte cu valurile din pupa care incercau permanent sa ne intoarca, asa cum se intampla intotdeauna cand se merge cu motorul turat si valuri mari de pupa. La un moment dat, la travers de biserica din Chiscani, Ionel ne-a spus ca suntem aproximativ in dreptul locului de pe GPS prevazut pentru pietele de probe.

Am debarcat, si dupa ce ne-am preluat bagajele de scule, tarusi etc, am patruns din nou spre interiorul insulei, care pe aceasta parte vestica era destul de diferita de zona sa estica. Prima schimbare de peisaj, care a fost de-a dreptul neasteptata, a fost descoperirea unei suprafete imense de adevarat cimitir arboricol, anume o padure de salcie taiata "in scaun", pentru regenerare. Care regenerare insa nu s-a mai produs, iar arborii morti strajuiau insula asemenea unor legiuni de statui - adevarate monumente funerare ale unei epoci vechi. Am stat si am facut multe poze, zona aratand cu adevarat straniu.

Totusi, aceasta parte a insulei avea ceva activitate umana, datorata vecinatatii Chiscanilor, spre deosebire de partea sa estica, absolut pustie si salbatica. Insa pe masura ce am patruns mult in interior, ne-am dat seama ca padurea din aceasta zona e mult mai intinsa si mult mai eterogena. Totusi, salcetele naturale nu erau la fel de extinse si de pitoresti ca in zona estica a insulei.

La un moment dat am intalnit un prival destul de lat in mijlocul padurii, bineinteles secat, care ne-a oferit niste perspective superbe pentru cateva poze de toamna. Ne-am oprit, am facut poze, printre care si niste poze la caterinca, sub motto-ul ca daca ne oprim vreodata din prosteala, sigur inseamna ca am imbatranit deja . Am numit pozele respective "razboi si pace", fara sa ne gandim atunci ca in momentul actual vom ajunge sa le dam alta interpretare, din cauza evenimentelor nu tocmai ok din aceste zile.

Dupa ce ne-am facut treaba si in zona vestica a insulei, ne-am facut bagajele si am pornit spre Braila. Dunarea se mai linistise, dar tot nervoasa era. Am parcurs oarecum fara evenimente drumul in aval spre Braila, pana am ajuns in zona lata a fluviului din dreptul orasului, unde am fost luati din nou in primire de valurile de peste 1 metru si ceva, care se formau pe portiunea dreapta a Dunarii dinspre Galati. Totusi, din cauza ca vantul nu mai era asa puternic, valurile nu mai erau deferlante si nu ne mai izbeau cu furia celor de la orele pranzului.

Am acostat deci cu bine la debarcaderul din centrul Brailei, am descarcat barca, am urcat-o pe sus pe peridoc, dupa care am depozitat bagajele in masina si in barca. Avusesem o zi aventuroasa, si ca de obicei pe drumul de intoarcere limbile s-au dezlegat, s-au rememorat evenimentele zilei, concluzia fiind ca incepusem o vacanta foarte interesanta cu ocazia acestor ture in Parcul Natural Balta Mica a Brailei. Ceea ce s-a adeverit cu brio in urmatoarele ture, cand am patruns in sfarsit in misterul si salbaticia inegalabila a Insulei Mici propriu-zise, un loc unic in prezent pe tot traseul romanesc (si nu numai) al Dunarii.

[Ciby]

Mmmda!
Frumos, tare frumos!
Din poze zona pare superba si incerc sa mi-o inchipui cum ar fi in realitate.
Un singur comentariu am de facut din punctul de vedere al evenimentelor recente. Ceasul vostru se invarte invers. La inceput secera si ciocanul erau unite, doar stim cu totii asta. Si ca sa intrati in normalitate, inverseaza ordinea pozelor 9 si 10! 

[Vali]

Nu cred, fiindca nu s-au batut muncitorii cu taranii, ci doar interlopii intre ei  .
Noi la turele in Insula Mica am fost si muncitori, si tarani, si pana la urma ne-am infratit mai ceva ca Tonta si Slabiceanu .

[GionyGl]

   Da , Vali, deja imi este dor si imi aduc aminte ca totul a inceput ca un pariu cu mine insumi ca pot duce la capat o treaba din calea caruia altii, mult mai expermentati si mai aproape de locul cu pricina , fugisera. A fost placut, a fost un pariu castigat , a fost o ocazie foarte buna de a testa barca, de a prinde experienta pe apa , de a ne bucura de salbaticiile din zona si nu in ultimul rand de a castiga si ceva banuti.
  Dar ce stau eu prins in amintiri, stai ca vine luna mai a anului acesta si cred ca vom revedea o parte din acele locuri.
   In functie de timp , o sa completez si eu derularea evenimentelor.

[bbl81]

Multumesc pt increderea acordata si v-a mai retin 5 min :
   La sfarsit de iarna ,asa cum fiecare pescar se pregateste anul ce-l asteapta , intr-o zi de salariu ( tata lua lichidarea in valuare de 1060 000 lei vachi    ) ajunge tata de la serviciu  (  in acelasi bloc  avem 2 apartamente et 4 si parter  ,parintii la 4 eu cu bunica la parter ambele cu tel romtelecom)  intra la parter si '' ORDONA'' Adi pregatestete ca avem treaba in 5 min plecam. A urcat omul la et 4 a vorbit cu mama ce a vorbit dupa care am plecat la treaba.  Am ajuns la un om undeva in centrul vechi al Brailei la o curte modesta unde am fost invitati de proprietar ne-am asezat la masa unde tata a-nceput '' Nea  ....   ai carlige de pripoane ? Da  , raspunde omul   Ai carlige de lansete ? Da  afirma din nou omul  Ai carlige ....?  Da Da Da  era raspunsul omului care i-mi aduc aminte ca lucra undeva la PROGRESUL si care era mare meserias cu carlige care agatau si erau bine tratate .  Adu tot a zis tata si a cumparat 300 carlige in valuare de 1 mil . La asa vanzare omul s-a simtit si repede a procurat sticla de JAMAICA sa ude carligele . Dupa un anumit timp si dupa pahar dupa pahar am primit si eu bonus vreo 30 carlige de undita , lanseta , etc .
   Asa ca pe inserate ,ajunsi acasa ,  m-am salutat cu tata ( sprituit)   si am intrat in casa la parter el urmandu-si traseul la et 4.
    Nu v-a imaginati ca a trecut mai mult de 5 min si tel a inceput sa zbarnaie  unde am si raspuns timid " alo!"  "  URCA "  m-a indemnat mama de la celalalt capat al firului .....
   Ajuns sus am intrat in casa si tata era deja la interogatoriu     " UNDE SUNT BANIIIIIII"
  M-am asezat pe banca inculpatilor  si ascultam mut interogatoriu    " PAUL unde este salariul ?"  Mama a fost o femeie tare de gasca si atmosfera nu era ca la politie , trebuie s-a va imaginati o faza din VACANTA MARE intre Leana si Costel .
    Pai maso ca car ca mar , pai am avut si eu datorie , penalizari , CAR asta a mai ramas motivase tata  60( mii). " Si  cu banii astia vrei sa-ti cresc copii tipa mama zambind catre mine . " TU ADI UNDE AI FOST? "  pai car ca mar si eu pe aici pe acolo dupa tata     A DA?   ( tata cica ascunsesera marfa  , deasupra la cuier  invelita in hartie alba ,de sarea in ochi de la o posta) asa ca mama scosese cele 4 pachete ( ghemuri albe )  ASTEA CE SUNT? intreba ea  ,eeeeeeee        pai astea sunt obligatii de la prieteni  A DA?  DAR FLUTURASUL ASTA CE ZICE? ( fluturas obtinut din halatul adus de tata la spalat ) se uita tata mirat il ia in mana se holbeaza la el  si zice " pai nu vezi maso ca-i de luna trecuta "  Am ras pana am lesinat radeam si eu si mama pane ne topeam  " cum mai Paule nu vezi ca scrie data pe el " a gresi aia data mai maso  .....
  radeam si ne uitam la el cat de comic era . Mama a fost o adevarata baltareata si iubit balta foarte mult , era constienta  de cheltuielile si cerintile pe care balta le cerea , dar tata ca baietii na  pe sub mana . Sa cheltuiesti 99% din lichidare pe balta  ??  acu cred ca o sotie moderna ar pune curent pe clanta usii:))  glumesc . Oricum a fost o intamplare care a provocat ras in multe seri in jurul focului  pe balta.

hehe, astea da povesti...da mai trebe si un foc de tabara si ceva intaritor pentru peisajul complet. Adi, ai mesaj privat.

[ionitzady]

si daca veni vor de astea  , ca parca-mi cititi planurile  ,maine pornesc la un foc de tabara si un intaritor vreo 3 zile la INALTA TENSIUNII  pe capatul lui FUNDU MARE din amonte { APROPO CINE DORESTE ESTE INVITAT }
  sper sa am ce posta si fotografia . V-a voi tine la curent 

[Catalin]

Ionitzaaaaa pe lacul Misaila se intra doar cu barca pe umeri...ori este si un canalut ceva

[ionitzady]

nu domnu Catalin , la cota asta intri cu barca . Eu stiu doua privaluri , ambele pe partea cu INSULA MARE si anume unul la Chiciul Cucului ca capatul din amonte si altul in amonte de MISAILA cu 2KM in aval de Inalta Teensiunii
Relatii  0740 122 430