Cap Compas

Am scris aceasta poveste pe tren, si am apucat s-o postez in Vaslui, cand am dat din nou de netul mobil de la RDS.

Din ciclul "nu faceti ca mine, decat partial :D", pun aici povestea unei mini-aventuri pe care am facut-o in noiembrie 2008, pentru a trage cateva concluzii despre ce sa evitam cand plecam pe ape, in asa fel incat iesirile noastre sa fie prilejuri de bucurie, nu de stres si injuraturi :).

In vara lui 2008 m-am dat de cateva ori cu barca bunului meu amic din Ciuc - Bogdan judele, o mica bijuterie englezeasca pe nume Alacrity 19. Barca era stationata la Sf. Gheorghe, si deci era foarte usor de iesit pe mare sau pe Dunare cu vele, mai ales ca in zona ziua bate o briza numai buna de mers in foarfeca pe Dunare. Cu acea ocazie pur si simplu m-am indragostit de micul velier, care in ciuda celor 2 derivoare (care-i dadeau o suprafata udata destul de mare si implicit viteza redusa), iti dadea o senzatie de siguranta si confort rar intalnite chiar la barci mult mai mari (derivoarele se comportau ca niste chile de ruliu, barca fiind foarte stabila). Avand barca mea (inca) in reparatii, turele cu vele cu Alacrity in zona de varsare a Dunarii erau binevenite, mai ales ca nu ma omor dupa zgariat apa cu Lagune sau salupe, iar litoralul il evit cat pot, din cauza densitatii prea mari de manele/cap de turist romanas.

In octombrie ma suna Bogdan: "braconierule, hai sa facem intr-un fel sa aducem barca din balta, ca de fiecare data cand ajung acolo mai gasesc ceva lipsa, in ciuda banilor pe care-i dau lipoveanului care are grija de ea". Eu parca atata asteptam, i-am zis imediat "hai ca fug eu dupa ea", deci dupa o saptamana eram la Sfantu cu Yamaha de 9,9 a lui Bogdan, echipat si pregatit sa urc cu barca pana la Galati. In mintea mea deja se construise scenariul plimbarii, si abia asteptam sa ma bucur de serenitatea si culorile toamnei in Delta, leganat de vele, fara zgomot de motor sau pescari zgomotosi si betivani in jur :). Ii spusesem si lui Mihai daca vrea sa mergem in gashca sa aducem barca, el a fost foarte entuziasmat, fiindca fata de mine era chiar mai pofticios sa se dea cu vele, insa din pacate pentru amandoi n-a putut sa-si sincronizeze programul, astfel ca mai tarziu s-a dovedit neinspirata optiunea de a pleca singur, in prag de iarna, cu o barca nepregatita, intr-un interval foarte scurt de vreme buna.

Ca de obicei, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din balta, dupa cum se va vedea. Cum am ajuns, la inventarul barcii am constatat lipsa fungilor, o treaba care din start imi reteza cheful de vele, mai ales ca nu prea  aveam nici timp, nici chef si nici ajutoare sa cobor catargul, sa caut parama potrivita pentru fungi si sa o trec peste raiurile din varful catargului. Culmea e ca ghilanul care le furase nici macar nu se obosise sa le desfasoare de pe tacheti, ci le taiase exact de deasupra lor. Cand l-am intrebat pe lipovean, mi-a spus "ce domne, doar n-am sa stau 24 de ore calare pe barca voastra".

In plus, barca fusese lasata intr-un mare hal de dezordine, dupa ce niste amici ai lui Bogdan au luat-o sa se dea pe mare, cu gandul sa ajunga la insula Serpilor :o (se vede ca n-au citit cartea lui Paul Butusina si ce a patit acesta acolo :D). Asa ca deja timpul pe care mi-l alocasem, vreo 2 zile de vreme buna, a fost partial irosit de punerea la punct a barcii, constatand inclusiv lipsa unor chestii importante precum fungile sau ancora.

Am pornit deci dupa pranz la motor spre amonte, avandu-l agatat si pe lipoveanul care avusese grija de barca, care nu m-a lasat pana nu l-am luat si pe el la remorca bord in bord, ca sa economiseasca benzina cand se arunca la toana. Interesant a fost ca in timp ce mergeam noi pe Dunare, gagiul dadea sculele la mana, iar dintr-o data a aparut la camana o codula tricolora exact de tipul celei folosite la fungile barcii lui Bogdan :D. Eu il intreb "ba, aia nu-i codula lu' Bogdan??", la care deltoidul imi spune "pai daca n-am gasit codula, ce era sa fac, doar stii si tu ce rau e sa n-ai codula de camana, ca doar si tu ai pescuit la ave". Ce era sa mai spun, am tacut si l-am lasat sa se arunce la toana, dupa care am plecat de nebun spre gura Erenciuc, fiindu-mi totusi ciuda ca nu puteam merge cu vele, vremea fiind perfecta pentru asa ceva, cu un vant de sud care m-ar fi purtat la travers ca in povesti.

La un moment dat vad eu departe ceva care semana a velier, si bineinteles ca iau "cap compas" pe respectiva aparitie :). Cum m-am apropiat, mi-am dat seama ca era vorba de o barca "velier tip 2" facuta la Bratesul Galati, care ulterior am aflat ca era amenajata exclusiv cu un inboard Ruggerini. La bord 2 pescari in varsta, tacticosi, care mi se pareau cunoscuti. Pana sa-i intreb eu ceva, aud la un moment dat "ba, nici aici nu scap di tini?", dupa care il vad pe fostul meu coleg de munca, de la PRAM din combinat, nea Bogatu din Tulucesti :). Eu - "sa traiti dom' inginer, n-aveti pentru ce :P", dupa care incep sa ma bag in seama cu ei. Celalalt pescar era nea Colea din Galati, pe care il stiam din vedere, fiind prieten bun cu nashul meu.
La un moment dat nea Bogatu spune "ai vazut ba Viorele ca ma cunoaste toata lumea?" la care nea Colea ii spune "eu zic mersi ca nu ne-am luat bataie ca ti cunoasti pi tini lumea :P". Am stat noi si am sporovait de barci, navigatie si pescuit, ei au vrut sa ma "cinsteasca", da' eu betmen, nu domne ca sunt singur si am drum lung de facut, daca ma cuibaream la mal era altceva etc.

Mi-am continuat deci drumul la motor spre Mahmudia si Tulcea, observand totusi in timp ca barca e parca din ce in ce mai lenta. M-am uitat la motor, acesta se invartea rotund, la aceeasi turatie, insa barca era in plus si ceva mai apupata. Aproape de Gura Dunavat am zis sa fac o pauza sa mai discut cu omul de pe Decebal, cu care ma imprietenisem cand venisem. Cand am dat sa cobor in cabina, oroare, barca era plina de apa pana aproape de nivelul cusetelor! Prima reactie a fost ca am gaura de apa undeva, insa imediat mi-am dat seama ca barca a luat apa putin cate putin, de-a lungul intregului drum pana la Gura Dunavat, si din cauza asta mi se parea ca devine din ce in ce mai lenta si mai apupata.

Prima chestie pe care am facut-o a fost sa caut o caldare-ceva ca sa dau apa afara, am gasit la cineva de pe una din barcile din zona o galeata de var lavabil, cu care am inceput sa dau apa afara, scotand vreo 20 de caldari, apoi am "uscat" santina la burete. Dupa care am inspectat toata santina, negasind vreo sursa pe unde sa se infiltreze apa ???. Stiam foarte bine configuratia operei vii, fiindca in vara slefuisem corpul si il dadusem cu antivegetativa, asa ca ma intrebam pe unde o fi intrat atata apa. Pe la derivoare, singura sursa posibila, totul era in regula, iar vechile autovidari ale cockpitului, cu furtune incrucisate, in stil englezesc, fusesera demult obturate sanatos. In acel moment am zis sa ma uit la autovidarea actuala, aflata putin deasupra liniei de plutire pe oglinda, treaba romaneasca manufacturata de cineva afon la barci, dupa cum se va vedea.

Bineinteles ca pe acolo intra apa, ansamblul fiind o teava de pvc care strapungea oglinda, etansata grosier cu silicon, care silicon bineinteles ca crapase pe toata circumferinta. Din cauza asta, cand guvernam barca direct din maneta motorului, stand pe parapetul din fata oglinzii, pe acolo intra apa in barca de la siajul creat de motorul de 9,9 cai, tunat in Ungaria sa scoata 15 cai. Pe masura ce se aduna apa in barca, se strangea in jumatatea pupa a santinei, barca apupandu-se din ce in ce mai mult, si avansand din ce in ce mai greu.

Am stat eu stramb si am chibzuit drept, afara deja amurgea, si am zis sa ajung macar pana la Mahmudia la nea Nicu pontonieru', unde poate gasesc o solutie sa etansez autovidarea improvizata, care de fapt ar fi trebuit sa fie facuta cu un through-hull sanatos cu garnituri de cauciuc, racordat flexibil la priza de apa de pe fundul cockpitului.

Am ajuns la nea Nicu de la gara fluviala Mahmudia, care tocmai pregatea o fenomenala saramura de somotei :), am stat la masa, am povestit, am ras si am glumit, dupa care nea nicu mi-a zis "baga-te in cuseta pontonului dinspre aval". Eu betmen, cum nea Nicu, mie-mi place pe barca, acolo am sa soilesc. Am tras deci la aghioase pe barca, simtindu-ma ca in sanul lui Avram, fericit ca apa nu udase buretele cusetelor. Afara era o vreme minunata, cald ca in septembrie, insa din cazua asta si tantarii isi cam faceau de cap, in ciuda toamnei tarzii, asa ca a trebuit sa dorm cu capacul cabinei tras. Cam asta a fost prima si ultima parte placuta a mini-aventurii :).

VA URMA

Care e urmatoarea gara? :)

Salut Kirule, uite ca am ajuns la Dej ;D, dar mai am de scris, fiindca trenul asta din Iasi pana aici am aflat ca se numeste "trenul Moartea"  :o, asa ca mai bine debarc la Cluj intr-o ora si ceva, si continui povestea. Da nu-i asa ca e mai interesant sa vanezi garile, si brigada sa stea in stand-by :P? Cu ocazia asta am testat si netul mobil RDS pe traseul "trenului Moartea", singura zona unde am avut cat de cat acoperire constanta fiind Campulung-Vatra Dornei..

Citat din: Vali din Iulie 30, 2011, 09:36:35 AM
Afara era o vreme minunata, cald ca in septembrie, insa din cazua asta si tantarii isi cam faceau de cap, in ciuda toamnei tarzii, asa ca a trebuit sa dorm cu capacul cabinei tras. Cam asta a fost prima si ultima parte placuta a mini-aventurii :).

VA URMA

Ho,ho,ho,.. :D  ultima fraza spune multe, anuntand si mai multe !  :D
Cred ca fac un copy/paste la povestile braconierului, sa bat la usa unei edituri, ca omu' asta merita sustinut de-o editie ! Macar la "carticica de buzunar" , sa-i cunoastem aventurile :) .

Salutare din nou, afara deja a inceput sa miroasa timid a toamna, ceea ce ma face sa rememorez unele din cele mai frumoase timpuri, cand universul se rezuma la o flota de barcaze de navod raspandite pe intinderea apei, populate cu personaje care mai de care mai pitoresti :). Intotdeauna sfarsitul verii a fost marcat de reintalnirea cu apele, prin participarea la pescuitul la navod, care se intindea de-a lungul intregii toamne, pana dadeau zapezile. Exact acele senzatii de limpezime si serenitate in mijlocul apelor toamna cautam sa le regasesc in noiembrie 2008, degustand maretia fluviului la bordul unei barci mici si silentioase (asta daca as fi putut ridica velele :)).

Dimineata urmatoare in Mahmudia m-am trezit ca un nou nascut, plin de vitalitatea pe care ti-o da racoarea placuta a unei dimineti de toamna in mijlocul apelor. Am facut ca de obicei o baie la bustul gol, dupa care m-am pus pe treaba sa incerc sa remediez etansarea scurgerii autovidoare. Din pacate, accesul era dificil, pe oglinda la 5 cm de nivelul apei, ceea ce facea imposibila vreo reparatie dinspre exterior, totul fiind permanent ud. Nu aveam deci cum folosi nici fibra cu rasina, nici poxilina, nici tigania de silicon. Asa ca am incercat sa etansez cu niste câlti, pe care i-am fortat sa intre in locasul respectiv, fara prea mari rezultate dupa cum se va vedea. Asta din cauza ca racordul autovidarii nu era flexibil, si cand paseai in cockpit, se misca teava inclusiv la iesirea prin oglinda, slabind etansarea cu calti.

Mi-am luat la revedere de la nea Nicu pontonieru', care mi-a furnizat o informatie interesanta: in jurul pranzului trebuia sa plece din Tulcea remorcherul Holbina spre amonte (Isaccea-Galati-Braila). Era o treaba excelenta daca as fi putut sa ma leg si eu de remorcher, si sa fac drumul pana acasa fara sa mai umplu permanent barca de apa, prin marsul apupat la motor. Am luat-o deci la motor incet-incet spre amonte, in mijlocul unui peisaj de basm: Dunarea era neteda ca oglinda, iar aburii diminetii se ridicau incet, mangaiati de un soare care anunta una din acele superbe zile de toamna, nci prea calda, nici prea rece, numai potrivita de brazdat apele batranului fluviu, in care se oglindeau culorile fascinante ale toamnei tarzii. De cateva ori m-am pus cu derivoarele pe uscat, constatand totusi ca barca se despotmoleste relativ usor daca e aprovata (cand ma impingeam cu cangea din prova).

Ma gandeam deja cu ingrijorare ca prognoza anuntase ca asta era ultima zi cu vreme buna, dupa care urma o racire serioasa a vremii, cu umezeala, vant, frig si tot tacamul. Deci daca nu-mi iesea afacerea cu Holbina, trebuia sa iau in piept vremea dezlantuita, din cauza barcii neetanse fiind deja in intarziere fata de programul initial, in care imi propusesem o zi Sf. Gheorghe-Tulcea si inca o zi Tulcea-Galati.

Undeva in aval de Tulcea m-am legat la niste barje trase la malul sudic al bratului omonim, dupa care am scos iar cateva zeci de caldari de apa din barca, constatand ca parca se aduna si mai multa apa. Din pacate nu aveam nici o solutie de a face o reparatie serioasa, barca avea pescaj mare din cauza celor 2 derivoare si deci nu se putea trage cu oglinda la mal, iar pentru a avea acces prin interiorul barcii, trebuia demontata toata structura barcii de sub cockpit, treaba imposibila in conditiile date.

Am continuat spre amonte si deja in jurul orei 13 am gasit pana la urma Holbina, al carui capitan mi-a spus ca urmau sa plece imediat ce le intrau niste bani intr-un anume cont bancar, dar nu se stia cand se va intampla asta. Asa ca am luat-o eu la pas prin Tulcea, la plimbare si diverse cumparaturi, asteptand telefonul capitanului, care era unul din acei oameni de aur ai apelor, cum rar intalnesti printre romanii de uscat. Timpul trecea si telefonul nu mai suna, asa ca ma gandeam daca am facut o alegere buna ca m-am oprit la Tulcea sa astept un "ia-ma nene" nesigur. Intr-un final, in jurul orei 4 dupa amiaza, capitanul mi-a comunicat cu regret ca nu mai plecau, dar mi-a spus sa raman pana dimineata legat la remorcher, si in plus m-a invitat sa mancam impreuna, iar eu am pus si bautura, daca tot nu mai plecam in seara aia :).

Adevarul e ca nu aveam ce face, daca as fi plecat la acea ora, nu puteam ajunge decat cel mult la Patlageanca (Ceatalul Chilia), fiindca de acolo pana la Isaccea Dunarea era complet pustie din ceea ce stiam, iar ancora nu aveam, si chiar de as fi avut-o, nu m-as fi riscat sa stau la ancora singur noaptea in mijlocul Dunarii. Am luat legatura cu Bogdan, i-am explicat situatia, ca urma vremea rea, si am cautat impreuna sa gasim alternative de a aduce barca in siguranta la Galati, fara succes insa. Un transport rutier pe un peridoc inchiriat de la vreo firma presupunea cheltuieli uriase, plus macara si loc de manevra, din cauza derivoarelor, care nu permiteau urcarea barcii pe peridoc direct din apa (ar fi trebuit un peridoc special pentru asta, din pacate indisponibil). In acea seara, in ciuda vremii minunate, am adormit foarte greu, gandindu-ma cu infrigurare cum sa procedez, stiind ca urmeaza vremea rea, sunt singur, nu sunt echipat suficient, iar barca face apa din belsug. Nici nu aveam cum sa las barca in Tulcea, nu stiam pe nimeni de incredere, iar perspectiva de a o gasi complet vandalizata era foarte probabila, avand in vedere ce personaje misuna prin portul dobrogean.

Dimineata m-a intampinat cu un cer plumburiu si un aer rece si taios, de parca batranul fluviu imi spunea "amice, sa te vedem noi de-acum incolo, pana acum ai belferit, stai sa vezi tu de-acum ce-mi poate mie pielea ;)". Am plecat cat am putut de devreme, dupa o noapte in care nu m-am odihnit suficient, urcand serpentinele bratului Tulcea din amontele orasului, simtind in unele locuri mai expuse taria vantului feroce de est de pe Dunare, pe care-l stiam bine din vremurile cand pescuiam la setci si ave. Am urcat pe langa malul nordic pana la Patlageanca, unde dintr-o data mi s-a deschis larg in fata imensitatea fluviului din amontele Ceatalului Chilia, intr-o stare de tumult cum foarte rar vazusem pana atunci. Vantul extrem de rece de est batea exact de-a lungul Dunarii, iar in combinatie cu curentul puternic al apei din sens opus, forma niste valuri incredibil de mari pentru Dunare.

In acel moment mi-am adus aminte ca mai am o saula subtire peste un rai de la capelatura catargului, asa ca m-am gandit "ce-ar fi sa ridic macar focul cu ajutorul saulei, avand in vedere ca am vant portant?" Treaba asta presupunea insa sa montez si carma la locul ei, care carma era in cabina, unde o pusesem din cauza ca oricum nu aveam fungi, iar de guvernat guvernam exclusiv din motor. Am pus eu destul de greu carma la locul ei, din cauza unei balamale rupte si apoi carpite de personajele care in vara luasera cap compas Insula Serpilor, lasand apoi barca intr-o stare deplorabila fata de cum o stiam eu. Am ridicat deci focul, constatand ca ne miscam (eu si barca) destul de bine, iar moralul reincepuse sa fie la cote ridicate. Ca de obicei, cand totul era cam prea frumos ca sa fie adevarat, din cauza valurilor mari din pupa care solicitau carma, balamaua cu belea s-a rupt definitiv, punandu-ma in imposibilitate de a guverna, si chiar stransul focului a devenit o intreaga aventura, de unul sigur si fara guvernare. Am scos deci carma si am pus-o in cabina, gandindu-ma cu inima stransa ca iar va trebui sa merg la motor cu barca apupata, care urma sa se umple iar de apa.

Am pornit deci motorul si mi-am continuat drumul pe o Dunare incredibil de agitata si complet pustie - pe maluri si pe apa, pe toti cei vreo 30 de km care ma desparteau de Isaccea, fapt care ar fi dat oricui fiori reci. Stiam ca urma ca barca sa ia din nou apa din belsug, si ma gandeam ca am sa trag undeva la mal sa o scot cu caldarea.

Imediat ce am pornit la motor, mi-am dat seama de un lucru neplacut: din cauza vantului exact din pupa, si a formei de tip "slope" a oglinzii, tot gazul de esapament imi venea in fata si-l respiram. Am incercat eu diferite artificii si pozitii laterale, dar tot inspiram gaz de esapament. Am zis "lasa ca mai fac pauze", si mi-am continuat drumul. Experienta atator ani in siderurgie m-a facut totusi sa-mi dau seama ca ma gazam incet-incet cu monoxid de carbon, iar in momentul cand mi-am dat seama ca incep sa fiu afectat mai serios, avand ameteli si dezorientarea specifica, am zis sa trag la mal, cu ocazia asta incercand sa scot si apa din barca. Am intors deci spre malul sudic, mergand la motor cam la 45 de grade fata de mal, pe unele din cele mai mari valuri pe care le vazusem pe Dunare. Cand mai aveam cam 80 de metri de mal, intr-un gol de val am auzit deodata un "trosc" puternic, barca s-a pus pe uscat, s-a intors travers pe val, si a inceput sa ia toate valurile din lateral, care se spargeau de barca ca de un dig de stabilopozi. In cateva secunde eram ud fleasca, am oprit imediat motorul si am fugit la prova, sa despotmolesc barca, fiind udat permanent de valurile care nu se mai unduiau dupa formele marine ale barcii, ci se spargeau de ea ca de un obstacol fix ce era. Amplitudinea valurilor mai ridica barca cateodata, dar o si lovea si mai tare cu derivoarele de fund, astfel ca despotmolitul urma sa fie o munca grea si epuizanta.

Cand am reusit in sfarsit sa pun din nou barca in stare de plutire, eram in urmatoarele conditii: singur, cu telefonul complet descarcat, ud pana la piele de la brau in jos si dardaind de frig, epuizat de efort, foarte ametit si dezorientat de la monoxidul de carbon care acum isi facea efectul maxim. In  plus, fara posibilitatea de a-mi continua drumul la motor spre amonte, din cauza emisiilor de esapament de la care ma gazam, si fara optiunea de a ma intoarce din drum, neavand unde sa las barca in siguranta, si cu ce s-o aduc apoi acasa, iar barca bineinteles era plina de apa. Momentul respectiv a fost unul destul de negru, nu aveam cum trage la malul romanesc din cauza intinsurilor pe care tocmai esuasem, si chiar daca as fi putut acosta, pana la cel mai apropiat sat (Somova) erau cativa kilometri de mlastina, pe care n-aveam cum sa-i parcurg in vreun fel. Din cauza frigului, a ametelii, si a cumulului de conditii potrivnice, am avut unul din acele rare momente de panica intensa si paralizanta, dar care din fericire nu a durat mult, cautand sa gasesc o rezolvare practica situatiei. Atunci mi-am dat seama cu adevarat ca nu era bine deloc ceea ce facusem, plecand singur, insuficient echipat, cu o barca nepregatita si insuficient cunoscuta, si in pragul iernii.

VA URMA

Hai Vali, mai arunca un episod ochilor nostri, ca daca nu m-as fi intalnit cu tine la Cluj, mai ca-mi venea sa cred ca ti-ai gasit nasul pe Dunare.

Ups ! Destul de neagra situatia.
Eu cred ca as fi stat la ancora cu prova in val sau curent, pana reparam carma. Din experienta stiu ca oricat ar parea de imposibil, gasesti la bord mijloace si fantezie cat sa repari (macar artizanal) orice . :)
Cred ca acea carma ar fi rezolvat mai multe. Daca ridicai focul scapai de gazare si inaintai cu o asieta convenabila. Daca voiai sa mergi cu motor, il lasai pe pozitie fixa si guvernai din carma. Echea dandu-ti voie sa stai mai sus, astfel scapand de gazare.
Ei... astea sunt vorbele de claca de " dupa razboi " :) .
Sa vedem cum ai scapat tu din problema  ;)

Salutare baieti :),  si scuze de intarziere, am avut si eu o mica pauza de balta zilele astea, m-am umplut din nou de frumusetea acelor locuri magnifice pe care le bantuiam in povestea descrisa aici.

Totusi, sa nu uitam ca momentul in care s-a oprit episodul anterior era unul crancen, cand dintr-o data am constientizat situatia cvasi-sinistra in care ma aflam. Cel mai frica mi-era de actiunea perfida a monoxidului de carbon, pe care o stiam foarte bine, si fata de care dezvoltasem o vulnerabilitate mare pe vremea cand lucram in Combinat. Stiam ca perioada de refacere dupa intoxicatia acuta este lunga, iar perceptiile sunt alterate si reactiile intarziate. Din fericire, doza inhalata nu a fost mare si concentrata, ci au fost doze mici, slabe, dar acumulate progresiv, asa ca intoxicatia am simtit-o pe masura ce se instala.

Stiam totusi ca remediul cel mai bun la asemenea chestii este actiunea, asa ca, dupa ce am stat o scurta vreme in deriva dupa ce am despotmolit barca, mi-am dat seama ca ma apuca frigul si trebuie sa ma schimb de pantaloni. Asa ca am coborat in cabina pe a carei podea baltea iar apa, m-am urcat pe o cuseta, si m-am schimbat cu o salopeta pe care o aveam la mine ca schimb. In acelasi timp, ma gandeam ca singura solutie era sa ma intorc la Patlageanca, si de acolo la Tulcea, si sa las barca undeva, mai ales ca acum ma temeam cel mai mult de altceva: cand am despotmolit barca de pe intinsura, in mijlocul valurilor, am avut vreo 2 ocazii sa cad in apa, cazul cel mai nefericit posibil: puteam face imediat soc termic, sau mai exista posibilitatea sa nu mai pot urca inapoi la bord (in vara am incercat sa ma urc in barca din apa, fara scara, si a fost destul de greu).

Nu uitati ca nu aveam nici un fel de ancora, iar carma se rupsese din nou la balamaua de jos, care mai fusese rupta, si apoi carpita cu cateva afturi, deci nu prea aveam ce sa-i fac. In plus, verificasem pe viu actiunea monoxidului de carbon pe o barca lenta, cu oglinda "slope", exact ce citisem pe newboatbuilders.com ca trebuie evitat (ei sugerau montarea ouboardului intr-un put). La un moment dat a trecut la vreo 200 de metri de mine o salupa a Politiei de Frontiera, careia i-am facut semne frenetice din maini, dar de la care nu am primit nici un raspuns.

In acel moment, m-am gandit in ce hal ar rade amicii mei - braconierii de Dunare (adica alintul meu pentru pescarii profesionisti), daca m-ar fi vazut in situatia aceea :D. Gandul respectiv dintr-o data m-a motivat la maxim, fiindca de multe ori fusesem tinta ironiilor colegilor de toana, din cauza ca pentru ei velistii sunt niste ciudati care nu stau bine in patul lor :). Am incercat deci sa o iau in zig-zag spre amonte, pe mijlocul fluviului, constatand ca pe una din cele 2 directii tot ma gazez. In acel moment m-am decis sa renunt sa mai urc spre amonte, si sa revin la Tulcea, cu toate riscurile legate de barca, siguranta personala fiind totusi mult mai importanta.

Am pus deci prova spre aval, apoi am navigat cam un sfert de ora, dupa care mi-a aparut in fata un mini-convoi format dintr-o salupa fluviala diesel, care urca spre Isaccea, si avea legata alaturi o platforma plutitoare pe care se transporta pietris. Cand ne-am apropiat, am tras alaturi de salupa, dupa ce le facusem semne oamenilor ca vreau sa ma leg la convoiul lor. Am urcat pe salupa si am intrebat daca ma pot lua si pe mine la "ia-ma nene" spre amonte, la care oamenii mi-au raspuns ca urca sa lase platforma cu pietris la vechea cherhana Somova, care se amenajase in actualul hotel Dunarea, despre care unii din forumisti stiu din turele TID. Oamenii mi-au spus ca acolo e si o mini-marina cu un ponton si cateva barci si salupe. Am hotarat deci sa urc alaturi de ei macar pana acolo, unde eventual poate puteam lasa barca pana reveneau conditiile meteo mai bune. Asa ca pentru moment ma simteam in nou in siguranta la bordul salupei fluviale, gandindu-ma sa renunt la continuarea aventurilor pe ape in conditiile date.

Am ajuns deci la hotelul Dunarea de la vechea cherhana Somova, unde dintr-o data m-am simtit iar in mijlocul civilizatiei. Mi-am pus telefonul la incarcat, am luat legatura cu familia si prietenii, si m-am pus sa beau un suc si sa mananc ceva. M-am apucat sa fac ordine in barca, am dat apa afara, dupa care am stat si am mesterit la un prelungitor pentru maneta outboardului, pe care l-am facut dintr-o ghioaga sanatoasa, legata in continuarea manetei motorului. Afara deja iesise un soare care mai incalzise aerul, iar eu tocmai cunoscusem un italian in varsta, care il ajuta pe patronul hotelului sa-si amenajeze mica marina. Am discutat deci cu Guido despre barci, fiind ocupatia lui, povestindu-i si patania mea, la care omul mi-a sugerat sa continui asa cum pot pana la Isaccea, si acolo sa dau cuiva o "ciocolata" sa-mi ridice barca pe uscat, si sa o duc acasa pe peridoc. I-am spus insa ca e posibil ca derivoarele sa nu  permita utilizarea unui peridoc normal, si deja ma gandeam la o platforma auto.

Pe la ora 2 dupa amiaza am pornit deci spre Isaccea, vantul se mai domolise, iar valurile erau mai prietenoase. Din cauza ca stateam in prova cockpitului si nu sprijinit de oglinda, guvernand cu prelungirea manetei, barca statea mai bine si inainta parca mai rapid, si in plus, gazele nu ma mai afectau. Am ajuns in Isaccea odata cu ultimele sclipiri de lumina ale asfintitului, prima impresie fiind ca am ajuns in cel mai sinistru loc de pe Dunare: cateva barje abandonate, o macara plutitoare, si o cireada de caini hamesiti pe mal, agresivi si galagiosi. Perspectiva de a mai sta inca o noapte pe barca nu era deloc imbietoare, totul inauntru era umed, afara deja era foarte frig, iar eu sleit de ultima vlaga, din cauza peripetiilor de peste zi. In acel moment mi-am zis ca asta era ultima faza de acest tip pe care o voi mai face vreodata, si ca tot ce patisem erau palmele pe care mi le daduse Doamne-Doamne din cauza ca nu-mi facusem bine temele. Ma pregateam deci deprimat pentru inca o noapte pe barca pe care incepusem deja s-o urasc, gandindu-ma ce bine ar fi fost daca eram acasa acum, stand la povesti cu atatia prieteni pe mess, sau macar intr-o carciuma de pletosi, la un pahar de vorba cu barcagiii, motociclistii sau alti nebunatici alaturi de care imi faceam veacul...

Dupa cum spuneam, ajunsesem in cel mai deprimant peisaj de la Dunare - barje ruginite, fiare contorsionate, pustietate, nici o lumina in toata zona "portului", vreo duzina de caini care se mancau intre ei, si un frig patrunzator. Totul avea un aspect similar "Zonei" din filmul "Calauza" (Stalker) al lui Tarkovski, insa eu n-aveam timp de asemenea analogii, ci dadeam afara apa din barca, si incercam sa-mi incropesc la bord un culcus din putinele lucruri care nu erau jilave, fara prea mare succes insa. In Isaccea nu cunosteam pe nimeni la care sa "parchez", si in plus n-as fi lasat barca nepazita, stiind ca aveam toate sansele sa n-o mai gasesc deloc.

Ma gandeam ca va trebui sa suport inca o noapte in frig, umezeala si pustietate, si ca totul se va termina a 2-a zi, cand as fi ajuns in Galati. In acelasi timp ma gandeam la ce patisem peste zi, cum barca devenise o capcana in mijlocul apelor, din cauza ca nu aveam ancora, si nici nu avusesem cum sa acostez din cauza derivoarelor fixe, care nu treceau de intinsurile de langa mal(uri). Singura chestie care ma scosese din belea (dar care ma si bagase in belea din cauza gazarii) era motorul, care din fericire functiona impecabil. De-a lungul timpului mai batusem Dunarea cu vele, insa doar cu barci cu derivor mobil, si intotdeauna avusesem la mine si o pereche de vasle, sau macar pagai de canoe, pentru a putea acosta in caz de pana de motor. Toata aventura zilei imi revenea in fata ochilor, si incercam sa sintetizez o concluzie despre ce ar trebui sa fac pentru a nu mai pati asa ceva.

M-am bagat eu deci in cuibarul friguros, strangand din dinti, fiindu-mi ciuda ca nu luasem macar un primus la care sa-mi fac un ceai cald. Se anunta o noapte alba din cauza frigului si umezelii, dar mi-am zis "ai intrat in hora, joaca pana la capat" :). Cand sa reusesc (cu greu) sa adorm, am auzit deodata afara niste zgomote suspecte. Se auzeau niste soapte nervoase, cineva se certa pe tacute, si ma gandeam ca au venit baietii la "dat buful" la barca aparuta din senin pe teritoriul lor  :o.

Am iesit deci cu tupeu in cockpit, indreptand spre ei lanterna, si vorbindu-le calm, dar autoritar: "- salut baieti, care-i treaba?". La care ei mi-au raspuns "- ei, intindem si noi o scula sa avem de-o saramura". Erau 2 tipi intr-un cin, care nu prea aveau figuri de talhari sau braconieri, unul in jur de 20 si ceva de ani, si unul varstnic. Ei au continuat discutia: "- da' ce-i cu tine la ora asta in locul asta?" "- pai uite vin de la Sfantu cu barcazu' asta nasol, da' cu voi ce-i?" "- pai noi suntem din Sulina, lucram pe macaraua aia plutitoare, si avem o lucrare aici".

In momentul ala m-am destins, am inceput sa discutam, le-am spus povestea mea, si oamenii m-au invitat pe macara, sa fac o baie, sa stau la masa cu ei, si sa dorm intr-un cuibar uscat si incalzit. Am zis atunci ca Doamne-Doamne imi intinsese iar mana, dupa ce in prealabil ma lasase sa rumeg pe indelete situatia in care ma bagasem :).

Am urcat deci pe macara, si i-am cunoscut pe ceilalti 2 marinari de la bord, seful de echipa plus electricianul. Senzatia pe care am avut-o in mijlocul lor a fost ca am revenit intr-o brigada pe care parca o cunosteam dintotdeauna, baietii fiind exact tipul altruist de om al apelor. De ceva vreme eu nu mai lucram in vreun sistem organizat, ci exclusiv pe cont propriu, si intre ei am simtit din nou solidaritatea simpla a unei brigazi bine sudate de oameni ai muncii, treaba care imi lipsea de ceva vreme. Am stat noi si am discutat de barci, Dunare, navigatie, am mancat, am baut, am ras, am glumit, adica pe ansamblu am avut o seara care m-a facut sa uit peripetiile de peste zi. Unul din baieti era fotograf pasionat, si am comentat impreuna pozele pe care le facusem, pe care le vedeam pe laptopul lui. M-am bagat apoi in cuibarul pregatit de ei, cu senzatia ca l-am luat pe Doamne-Doamne de picior :D.

A 2-a zi dimineata am tras o fuga pana in Isaccea, m-am mai aprovizionat pentru drum, si in plus le-am luat o "atentie" baietilor de pe macara, care foarte greu au acceptat-o, spunand ca a fost placerea lor. Am pornit deci din Isaccea pe o vreme foarte rece, dar mai linistita decat in ziua precedenta, cu gandul la gashca ospitaliera si sudata a baietilor din Sulina, gandindu-ma chiar la alternativa de a lucra si eu ca marinar fluvial. Echipa de baieti ma unsese de-a dreptul la suflet, dupa cativa ani de cand totul la mine era doar negociere, incertitudine, oameni dificili, adica reversul medaliei unui job pe cont propriu. Brigada de baieti de pe macaraua din Sulina, alaturi de nea Nicu pontonieru' din Mahmudia si comandantul de pe Holbina, sunt si acum cele mai placute amintiri din mini-aventura.

Am pornit deci iar spre amonte, mergand de data asta cat mai pe mijlocul Dunarii, avand avantajul plecatului devreme. Vremea era insorita, dar vantoasa si rece, iar eu rememoram vizual peisajul de pe ambele maluri, amintindu-mi de vremea cand ma dadeam cu vela prin respectiva zona cu barca mea. Peisajul era fascinant, in stanga maiestuosii munti ai Dobrogei, in dreapta padurea uriasa de pe malul ucrainean, iar in fata si in spate valurile imense care se formau de-a lungul fluviului din cauza vantului puternic de est. Chiar daca mergeam exclusiv la motor, calitatile marine ale barcii o faceau sa se aseze perfect pe valuri, senzatia fiind aproape ca pe mare, din cauza amplitudinii valurilor. De-a lungul orelor de mars de la Isaccea pana aproape de Galati, mi-am adus aminte pe deplin de maretia si frumusetea batranului fluviu, de care eram indragostit din copilarie, si care acum ma (re)primea in bratele sale, acum certandu-ma cu valuri deferlante si vreme rea, acum alintandu-ma cu soare si leganarea placuta pe valuri.

N-am mai stat sa incerc sa repar carma la macara, ca sa profit de fiecare minut pentru a ajunge pe lumina la Galati, deci acum imi parea rau ca nu puteam ridica vela. In acelasi timp, regretam ca nu intrebasem gashca de pe macara daca are niste codula, pe care am fi putut s-o petrecem peste raiurile capelaturii, cocotati pe una dintre barje, si sa facem deci fungi. Pana la urma, am zis ca mai bine merg totusi exclusiv la motor, ca sa ajung cat mai repede acasa, trecadu-mi deja cheful de aventuri pe apa de unul singur in prag de iarna ;D.

Cand m-am apropiat de Reni, stiind bine despre aglomeratia de nave, barje, si tot felul de alte agregate plutitoare din zona, am zis ca mai bine tin mai aproape de malul romanesc. Dupa cateva sute de metri insa, am simtit iar cum "buf" barca se pune iar cu derivoarele pe uscat. Treaba se intampla in zona larga a Dunarii din aval de Reni, unde stateau la ancora navele care urmau sa intre in port, zona pe care o vedeti aici: http://wikimapia.org/#lat=45.3973049&lon=28.2822847&z=14&l=0&m=b .

Ceea ce s-a intamplat in continuare a fost destul de ciudat, si anume: Ca de obicei am mers la prova si am inceput sa ma imping cu cangea sa ma despotmolesc, impingandu-ma spre aval. Imediat ce m-am despotmolit, am cuplat motorul si am luat-o perpendicular pe cursul Dunarii, pe directia malului ucrainean. Dupa vreo 20 de metri insa, iar "buf", m-am cocotat pe uscat mai rau ca inainte. M-am despotmolit iar, mai greu de data asta, dupa care am luat-o direct spre aval, spre Isaccea, ca sa scap de intinsura. Imediat iar am auzit "buf", dandu-mi seama ca nimerisem intr-o zona de intinsuri si gropi, care nabar n-aveam cat se intindea, si de unde era bine sa ies cat mai repede. Pana la urma am luat o directie spre est curat, oarecum in diagonala spre aval fata de directia Dunarii, si dupa alte cateva lovituri cu derivoarele in bucati de intinsura, solicitand motorul la maxim si impingandu-ma si cu cangea, am reusit sa ies "la liman", dupa ce ma trecusera toate transpiratiile, de efort si de teama de a nu ramane "amanet" pe intinsura care se intindea pe mai mult de o treime din latimea Dunarii.

In continuare, drumul pana la Galati a fost oarecum ferit de evenimente, timp in care m-am bucurat de vremea insorita si vantoasa a sfarsitului de toamna, inconjurat de culorile fascinante ale copacilor de pe ambele maluri, de albastrul curat al cerului, savurand pitorescul peisajului pe care-l stiam atat de bine, si de care nu ma saturam vreodata. Zona confluentei Prutului cu Dunarea, cu insula magnifica din gura de varsare, erau dintotdeauna pentru mine o zona misterioasa si pitoreasca, avampremiera peisajelor fluviale incredibile de pe cursul inferior a fluviului si din Delta.

Cand m-am apropiat de Galati, de la Cotu Pisicii pana in dreptul portului Bazinul nou, din cauza vantului pe aceeasi directie cu Dunarea, valurile au inceput iar sa creasca la inaltimi neobisnuit de mari. Dupa un scurt popas pe care l-am facut la debarcaderul Spat-ului, unde am mai vorbit cu nea Misu Mihail, am pornit pe ultima etapa, gandindu-ma fara prea mare entuziasm sa duc barca la Siret.

Inainte cu vreo 500 de metri de intrarea in Bazinul Nou insa, nu stiu cum am facut de era sa o patesc urat: In ultimele cateva zeci de minute, guvernarea barcii devenise destul de grea, din cauza ca valurile mari si vantul, in combinatie cu motorul turat, incercau sa intoarca barca de pe directia ei. Astfel, motorul era turat la maxim, barca avea viteza, avand si valurile si vantul din pupa, moment in care dintr-o data un val mai naravas m-a intors exact travers. In acel moment am primit alt val care a fost cat pe ce sa culce barca la orizontala. Guvernand cu ghioaga pe post de eche, mi-a fost destul de greu sa reduc acceleratia la momentul oportun, drept pentru care am facut cateva oscilatii foarte ample cu barca travers pe valuri, pana am reusit sa reduc turatia motorului, balanganindu-ma in barca precum un om pe 7 carari :), avand si destula apa in santina, care amplifica ruliul.

Pana la urma am redresat situatia, si am hotarat sa intru in Bazinul Nou, cu orice risc, fara a mai continua o peripetie care nu se stia ce-mi va mai oferi. Am intrat acolo si am gasit un debarcader plin de barci si iahturi pretentioase, intre care jucaria mea arata miniatural. Era noua si renumita marina a firmei "Dima si fiii", despre care auzisem, dar inca nu apucasem s-o vad. Am vorbit deci cu nea Pana, omul de serviciu, pe care-l cunoasteam de la mine din cartier, daca pot lasa o zi-doua barca acolo, pana sa vin sa o iau cu un peridoc. In acel moment si-au facut aparitia si soata mea, alaturi de bunul prieten Mihai-doctoras, care ma asteptau cu infrigurare, iar prima mea vorba adresata lor a fost "sa-l f....i pe ala care mai pleaca vreodata cu velieru' iarna pe Dunare" ;D. Ne-am imbratisat, am legat barca la pontonul indicat, am dezechipat-o si am scos apa, dupa care am pornit cu masina spre cuibarul cald care ma astepta ospitalier, cu gandul la peripetiile prin care trecusem, si modul cum o banala urcare pe Dunare la motor, cum asteptam sa fie, se transformase intr-o insiruire de evenimente neplacute, incertitudinea fiind singurul lucru cert :).

Oricum, toata treaba m-am vindecat pentru o (scurta :)) vreme de foamea de vele pe Dunare, insa ca intotdeauna, au ramas vii cele mai frumoase amintiri, culorile toamnei, agitatia vie a apelor fluviului, si altruismul neegalat al oamenilor apelor. Urmeaza intr-un scurt episod concluziile, care cel putin pentru mine s-au transformat in reguli, stiind ce am de facut de atunci incolo :).

 Oare asta ma asteapta si pe mine de la Jurilovca pana la Braila?? Am belit un cal in p...da :'( :'( :'(

Citat din: razvan din Septembrie 04, 2011, 04:38:51 PM
Oare asta ma asteapta si pe mine de la Jurilovca pana la Braila?? Am belit un cal in p...da :'( :'( :'(

In primul rand daca reusesti sa ajungi cu motorul actual (D115, 45 de cai) de la Jurilovca pana la Braila pe apa, fii sigur ca n-o sa mai fie nevoie sa schimbi motorul :D.
La pescajul pe care il are barca ta de salvare, daca apele sunt mici, e posibil sa te mai pui pe uscat. Barca mea avea 6 metri si 600 de kile deplasament, deci era relativ usor de despotmolit. Barca ta mai mare si mai grea e posibil sa fie destul de greu de urnit odata pusa pe uscat. Parerea mea e ca optiunea cea mai buna e transportul barcii la Braila pe un camion, e mai sigur, mai rapid si mai economic decat pe apa, mai ales ca nu stii ce probleme poti avea la barca sau la ansamblul motor-reductor-linie axiala. Tocmai asta am vrut sa spun in aceasta poveste de mai sus, nu e bine de plecat la drum pe ape cu o barca despre care nu suntem siguri ca e in stare optima ;).

Faina poveste! Ne mai spui?

Spun Kirule, spun :). Mai ales ca sunt multe de spus ;). Numai sa nu ma bata un baiat nervos, care zicea ca el se da pe apa, si eu vorbesc doar teoretic :P. Am sa scriu deci aici despre prostiile pe care le-am facut de-a lungul timpului, iar in alt(e) topic(uri) despre aventurile reusite :D.
Oricum, urmeaza concluziile, insa in ultimele zile am folosit fiecare minut la treaba la barci, iar acum sunt fericit ca mi s-a intarit (in sfarsit) gelcoatul albastru pe matrita, deci am sa continui imediat ce termin de laminat barca. Pana atunci, poate ne mai scrie cineva despre aventurile lui, bune sau rele ;).

Citat din: razvan din Septembrie 04, 2011, 04:38:51 PM
Oare asta ma asteapta si pe mine de la Jurilovca pana la Braila??

Daca te tine motorul, odata iesit pe bratul Sf. Gheorghe, in doua zile ajungi la Braila, mai ales daca ai si niscaiva harti sau un pilot la bord. Din Sfantul Gheorghe pana la Braila am facut 15 ore, mars non-stop, plecat de la 14.00 si ajuns la 05.00, a doua zi.

deci noi pe Glovita am avut cam 9 Km pe ora. in amonte cred ca r fi cam 5-6 maxim Km/h. Gvicentiu tu aproximativ cam ce viteza ai avut??

In jur de 15 km/h si mergeam pe radar. Noaptea e greu pentru barci mai mari sa mearga numai vizual, din cabina, insa cu rutiere si cu ochii pe repere (balize de senal, treceri de inalta, etc) stiam in orice moment unde suntem. Bine, ca a cazut curentul exact intre barje aval de Reni, e alta poveste  :).

Salutare din nou, zilele astea se fac exact 3 ani de la mini-aventura povestita mai sus :). Am recitit mai inainte povestea si am simtit cum ma trec fiorii, parca nu mie mi s-a intamplat povestea :D. Si totusi, totul a fost real, si acum parca fiecare molecula imi striga "vreau inapoi in balta" ;D.

Problemele prin care am trecut in noiembrie acum 3 ani nu au fost neaparat din cauza barcii, ci a lipsei de pregatire exemplara pentru drum. Daca as fi stiut ca barca a fost folosita de niste habarnisti care au stricat carma, au pierdut ancora, au lasat totul vraiste la bord, si probabil au stricat si autovidarea cockpitului (in vara nu avusesem vreo problema cu respectiva autovidare), nici n-as fi pornit la drum. Cand am ajuns insa la Sfantu si am vazut ca nu am fungi, ancora, carma buna etc, nu stiam ca barca face apa, si ma gandeam ca am sa merg netulburat la motor pana in Galati.

Lectia nr. 1 pe care mi-am (re)insusit-o este: nu voi mai pleca vreodata pe ape fara sa fiu sigur ca barca e in stare de functionare si echipare impecabila 200% :).
Lectia nr.2 se refera la motorul montat pe o oglinda "slope", caz in care guvernarea se va face exclusiv din echea carmei, pentru a evita gazele de esapament. Cea mai buna solutie este insa montarea outboardului intr-un "cockpit well" (putz de outboard), cum va fi la "Russian Silhouette", si cum e la Etap-ul 23 al amicului meu Andrei.
Lectia nr. 3 este ca pe o barca mica pe fluviu (ape interioare) intotdeauna e necesar sa fie o pereche de vasle la bord, pentru manevra in caz de urgenta nevoie, cum a fost cazul la mine si n-am avut.
Lectia nr. 4 se refera la marsul pe Dunare sau in Delta cu un velier cu chila sau derivoare fixe. Trebuie tinut senalul, si evitate aventurile in ape mici sau pe intinsuri. La Alacrity 19 despotmolirea se face foarte usor, dar e bine totusi sa se evite punerea pe uscat, in primul rand pentru propria mandrie. Sunt foarte multe locuri unde se poate acosta cu prova la mal, in general unde malul e abrupt, ceea ce arata o adancime suficienta a apei langa mal.
Lectia nr. 5 spune doar atat: nu e de glumit cu vremea rea, si mai ales trebuie evitat de plecat singur in conditii meteo vitrege. Chiar si daca esti bine echipat, o cadere in apa poate duce foarte usor la tragedie.

Revenind insa la chestiuni placute, vreau sa va spun ca putin mai inainte am vorbit la telefon cu un bun prieten barcagiu, care la randul lui urmeaza sa-si ia o barca englezeasca twin-keeler. Cu ocazia asta mi-am adus aminte cat de misto poate fi barcuta asta Alacrity 19, si in ciuda problemelor pe care le-am avut cu etansarea autovidarii sau esuarile, cat de sigur si  sanatos s-a comportat barca de atatea ori cand m-am dat cu ea.

Cred ca am devenit fan al barcilor twin- si bilge-keeler, una din cele mai bune inventii in materie de veliere, care bineinteles vine din batranul Albion, patria barcilor facute cu sufletul. Numai daca luam populara barca Silhouette (a carei varianta twin keel ruseasca o am in stadiile finale ale constructiei) sau atatea modele de Snapdragon, Westerly, Eventide, ne dam seama cat de sanatoase dar si accesibile pot fi aceste barcute.

Imi pare totusi rau ca miscarea twin-keeler, atat de entuziasta altadata, s-a cam pierdut pe drum, iar de cativa ani n-a mai fost editat nici un newsletter de catre baietii de la twin-keeler.org. In schimb, proprietarii de Alacrity 19 se tin tari pe pozitie, cele cateva bloguri continuandu-si povestirile. Astfel, jenku, cel care administreaza http://alacrity19.blogspot.com/ , ne povesteste aventura lui de anul asta, pe o barja pe canalele Angliei, iar adminul http://littlegracealacrity.blogspot.com/ ne arata cum si-a reconditionat opera vie, demonstrand inca o data cat de bune pot fi barcile de fibra facute acum 40-50 de ani: nici cel mai mic semn de osmoza!

Imi amintesc din nou cuvintele lui Ed Hughes, proprietarul Silhouette-i Mk3 pe nume Misty ( http://silhouette-misty.blogspot.com/ ): "1 - The smaller the boat, the greater the use and enjoyment of it. 2 - When sailing alone it's just you, the boat and whatever the elements and fate throw at you." Nu exista cred o potrivire mai buna cu ce am trait acum 3 ani, toata vara si apoi in noiembrie, decat cuvintele veteranului britanic.

Te-au trecut fiorii cand ti-ai amintit, dar te-a atins si nostalgia, spune drept !  :) Ca doar nebuniile astea sunt lucrurile de care iti amintesti cu mare placere !

Apropo de lucrurile pe care trebuie sa le ai pe barca, putem sa exemplificam o situatie amuzanta, care nu are nimic din dramatismul celor povestite de tine: un iubitor de vele si un profesor al padelei, aratand amandoi ca orice barca isi are vasla sa : http://www.facebook.com/video/video.php?v=302599279767305 
Cameraman, un profesor al navigatiei ( Constantin Lascu ) :) .

P.S.
     Daca nu ghiciti ce se intampla, va deslusesc eu in doua cuvintele :)

Iar despre amicul barcagiu pe cale sa se procopseasca cu o minunata barca cu chila dubla, ii tin pumnii pana cand il vad cu ea in ograda !
SI pentru azi ii urez si "la multi ani", ca e sarbatorit cu numele :) .
Sa ne traiesti, Gabi !

isi ia barca arhanghelul gabriel?
de ce cu chila dubla?
sa ia cate una, sa ajunga la toata lumea, zic

Citat din: Florio din Noiembrie 08, 2011, 08:13:07 PM
Te-au trecut fiorii cand ti-ai amintit, dar te-a atins si nostalgia, spune drept !  :) Ca doar nebuniile astea sunt lucrurile de care iti amintesti cu mare placere !

In ciuda problemelor pe care le-am avut, dupa o saptamana deja voiam iar sa plec in balta :). Chiar daca am spus undeva ca incepusem sa urasc barca, nu-i adevarat, de fapt ma uram pe mine ca nu ma pregatisem suficient. Am avut cu respectiva ocazie senzatia repetata ca Alacrity 19 e barca ideala pentru mine, parca fusese facuta exact dupa cerintele mele :). Numai daca cititi blogurile proprietarilor de Alacrity va dati seama cat de mult isi iubesc barcile respectivii. Barcuta asta e un fenomen, in ciuda faptului ca e mica si are un aspect banal, a reusit sa isi faca o baza serioasa de fani si iubitori.
Adevarul e ca, daca n-as avea damblaua asta sa ma dau exclusiv cu barci facute cu propriile maini, cred ca n-as gasi un velier mic care sa ma "coafeze" mai mult :D. E perfecta si pentru Dunare-Delta, si pentru mare costier (cu toate ca au fost unii care au facut traversade serioase), e usor de tractat pe peridoc (poti s-o duci si in Croatia, Grecia, Italia etc), e foarte ieftin si simplu de intretinut, are dimensiunea ideala pentru a fi foarte usor de manevrat de un singur om, si mai ales iti da cea mai sanatoasa senzatie de siguranta din cauza ruliului foarte mult diminuat. Fara sa vreau sa-i fac reclama (ca n-am de ce), cred ca un twin-keeler e cea mai buna specie de veliere mici, si pentru asta asteptam si impresiile lui Gabi (sa traiesti cu numele Gabi :) ).

Citat din: Florio din Noiembrie 08, 2011, 08:13:07 PM
Apropo de lucrurile pe care trebuie sa le ai pe barca, putem sa exemplificam o situatie amuzanta, care nu are nimic din dramatismul celor povestite de tine: un iubitor de vele si un profesor al padelei, aratand amandoi ca orice barca isi are vasla sa : http://www.facebook.com/video/video.php?v=302599279767305 
Cameraman, un profesor al navigatiei ( Constantin Lascu ) :) .
P.S.
     Daca nu ghiciti ce se intampla, va deslusesc eu in doua cuvintele :)

"Ne trebuie unu din-ala pe prova, unu gras" :D. Asa-i cand te apuci sa ciocanesti carcasa unui biet motoras care-ti actioneaza pompa trim-ului :P, de nevoie mananci si pizza, de nevoie dai si la galera :). De aia e bine sa fie macar o pagaie-ceva pe barca, ce vine din istorie e intotdeauna valabil...

Citat din: bogdanbuciu din Noiembrie 08, 2011, 08:42:51 PM
isi ia barca arhanghelul gabriel?
de ce cu chila dubla?
sa ia cate una, sa ajunga la toata lumea, zic

Cred ca de vina e statura impresionanta a bunului nostru amic, cu o barca twin-keeler sigur nu va avea vreo problema cu ruliul :).

Citat din: Vali din Noiembrie 09, 2011, 08:26:05 AM


"Ne trebuie unu din-ala pe prova, unu gras" :D. Asa-i cand te apuci sa ciocanesti carcasa unui biet motoras care-ti actioneaza pompa trim-ului :P, de nevoie mananci si pizza, de nevoie dai si la galera :). De aia e bine sa fie macar o pagaie-ceva pe barca, ce vine din istorie e intotdeauna valabil...

Am dat exemplul personal, ca pe o barca trebuie sa se gaseasca de toate :). Inclusiv niste padele.  Istoria din filmulet s-a petrecut cand am vrut sa scoatem barca pe peridoc. Neavand cum sa lasam motorul in apa, eu voiam sa ridic o vela pana la rampa, iar lui Bogdan i s-a parut firesc sa dam o proba de  padelat pe 50 m  :). Fiecare cu damblaua lui. Iar daca dom' profesor a insistat, fiindu-mi si oaspete, i-am facut voia  :D . Lucru ce l-a amuzat teribil pe Constantin, care n-a pierdut ocazia sa ne filmeze . Si il inteleg perfect, fiindca si eu as fi facut la fel  :P !

Citat din: Florio din Noiembrie 12, 2011, 10:19:36 PM
P.S>
  Poate muta Vali discutia noastra labartata in toate directiile, intr-un topic separat. Ca stricam frumusete de poveste :) .

Am mutat discutia despre Leisure 17 aici: http://forum.capcompas.ro/index.php/topic,312.0.html

Mersi de poveste. Am citit-o pe nerasuflate si.... am avut la dispozitie toate episoadele. Pe landa stilul tau literar antrenant si dens, astfel incat cititul e o placere, mai sunt si o greoaza de lucruri de invatat.

Imi aduc aminte cand primul meu velier Mistral 16 lua apa pe la gaurica de golire a bilge-ului. Deasemenea era o reparatie facuta grosolan cu silicon.
La fel am fost deranhjat si eu de esapamentul outboard-ului cand mergeam sub vant la motor, dar nu stiam la ce pericol ma expun.
Abia acum am inteles cat de perfid este monoxidul de carbon, cum intoxixatia se instaleaza pe nesimtite, si cum se absoarbe in doze mici astfel incat efectul e cumulativ. Dupa ce mi-a deschis ochii Vali am mai citit despre otravirea cu monoxid de carbon, si m-a surprins concentratiile riscante (MICI). Am invatat acum cat este de periculos. Maine voi instala un detector de monoxid SI in camera cu boilerul!

Salut Mihai din nou :). Despre monoxidul de carbon, un link bun e aici: http://www.dbw.ca.gov/BoaterInfo/CODanger.aspx . Ideea care se desprinde din toate sfaturile e ca trebuie evitata zona oglinzii cu swim-platform, adica "slope", inclinata, la marsul cu motor. Din cauza asta, la barcile lente cum sunt velierele, e mai buna montarea outboardului intr-un putz (cockpit well) decat amplasarea lui pe un suport exterior (outboard bracket).

Citat din: CrocodiluDiluDilu din Septembrie 07, 2011, 10:09:40 PM
Faina poveste! Ne mai spui?

Spun Kirule, spun :). Revenind la tema topicului, alaltaieri 8 decembrie stateam si rememoram unele din primele aventuri cu vele cu barca proprie, barca despre care am sa povestesc in viitorul apropiat.

Pe 8 decembrie 1991, deci acum 20 de ani, s-au intamplat 3 lucruri:
1. A avut loc primul referendum pentru aprobarea Noii Constitutii a Romaniei postdecembriste democrate
2. In zona de est a tarii, deci inclusiv in Galati, a fost un viscol infiorator
3. 2 balauri turbati, unul de 18 si unul de 19 ani, au ridicat velele si au pornit pe ape, pe o Dunare de cosmar.

Toamna anului 1991 a fost pentru subsemnatul implinirea visului de a avea velierul lui (voi povesti tot atunci cum s-a intamplat asta). Asa ca bucuria era mult prea mare ca sa nu se repete aproape zilnic iesirea cu vele pe Dunare, alaturi de dormitul pe barca, leganat de ape, ca in culcusul primordial. Cum prindeam ceva vant, cum fugeam la barca, ridicam velele si scriam pe suprafata Dunarii cuvinte de bucurie, in siajul clipocitor al barcii. Era trairea visului implinit, dupa atatia ani ai adolescentei impregnate de mirajul plutirii in bataia vantului.

De obicei ieseam in minim 2 oameni, pentru a ne fi usoara manevra. Foarte rar ieseam singur, si atunci doar cand aveam vant de nord - portant: urcam pe Dunare in amonte la vela, si ma intorceam la motor, ajutat si de curent. Cand aveam echipaj mai mare, coboram pe Dunare pana dincolo de Reni, unde Dunarea lata si vantul constant de est ne permiteau sa ne jucam cu velele cum invatasem in cartile pe care le citisem din scoarta in scoarta de atatea ori.

Locul de repaus al barcii era pe Siret, la 500 m in amonte de varsarea sa in Dunare. Acolo era la vremea respectiva un satuc de colibe de weekend, cuibarul plin de poezie al pescarilor si barcagiilor amatori ai Galatiului. Lumea se ajuta, se faceau si se reparau tot timpul diverse barci, plus ca se faceau cateodata niste veselii de pomina.

Subsemnatul era in primul lui an de munca in fostul sistem socialist al industriei grele, candidat, dar fara vreo sansa, la a deveni inca un roman blazat, frustrat si betiv, cum erau multi din cei care-l inconjurau. Cred ca locul acela fermecat, intesat cu barci si oamenii care le iubeau, alaturi de energia de hormonaut canalizata ca intotdeauna spre creatie si cautarea perfectiunii, m-au ferit sa devin inca un roman neaos (sau poate si faptul ca sunt jumate lipovean :P).

In periplurile noastre cu barca, in functie de cum aveam vantul, lasam barca ori la Siret, ori pe Dunare, legata de nava Egreta a Universitatii din Galati, prin bunavointa omului de aur al apelor - nea Velicu, comandantul Egretei. Astfel, odata cu venirea frigului, am putut tine barca la Dunare, fiind mult mai usor de ajuns si tinut barca "din scurt". Era nea Velicu un otzetaaaar, dar din-ala de gashca :P, bea numai rom, pe care i-l cumparam de la terasa Violeta de pe faleza, langa "elice".

Mergand zilnic pe la barca si in decembrie, intr-una din zile nea Velicu imi spune "-Sa iei barca de aici, ca o sa avem de facut cateva ture la vale pe Dunare, si n-am loc de barca voastra". Eu parca atata asteptam: "-Gata nea Velicu, hai c-o ducem la Siret :)". Asa ca s-a intamplat ca in dimineata de 8 decembrie 1991 sa ma gasesc cu fratele meu in ale velelor Andrei, care tocmai se intorsese de la Odessa si-mi povestise ce ciumegi sunt rusalaii si cum fac ei iahting iarna. Asa ca hai sa facem si noi ca rusii, 2 draci nebatuti...

Am trecut noi pe la mine acasa si am luat velele, macaralele si restul de maruntisuri, si viteza la Dunare la barca. Afara era un crivat necrutator, si de la o fulguiala timida incepuse deja sa viscoleasca serios. Noi eram echipati cu haine groase si caciuli rusesti cu urechi, ca doar ii imitam pe rusi :D, cu manusi de lacatus in maini, cizme in picioare, si o veselie si inconstienta maxime vizavi de ceea ce urma sa facem.

Va urma

Salut dragi ''braconieri''  asa cum spune Vali, Vali ... ce s-a zic astazi mi-ai rapit aproape toata ziua cu povestea ta pt ca am apucat de am spicuit putin dimineata si am lasat-o pt seara ca am mai lucrat la barca astazi. in ciuda cunostintelor vagi pe care le detin legat de veliere si tot ce au acestea la bord mi s-a parut o poveste pe care parca am trait-o eu, pentru ca stiu ce inseamna Dunarea infuriata , un necaz nu vine niciodata singur dar dupa mine cred ca marele noroc a fost ca nu te-a lasat motorul pt ca eu cred ca asta era cea mai mare problema a ta . Motor = propulsie + carma. Acum ascultandu-te pe tine si cunoscandu-te am inceput sa am un vis daca nu t-e superi . Odata poate cu bunavointa si aprobarea ta voi avea si eu privilegiul sa urc la bordul unui velier si sa ridicam ''TOATE PANZELE SUS''
  Cu acea barca veche de care i-ti povesteam am avut ocazia si nenorocul sa petrec pe dunare  pe furtuni si valuri ca atunci cand stateam pe prova in piciare se ridica barca pe val de te lua ameteala si cand se cobora stateam cu picioarele in apa si multe altele ,am sa postez cateva poze cu vechea si prima dragoste , sau cand dupa furtuni si ploi torentiale si rapide de vara ne intorceam s-a adunam oala de ciorba de 30 l cu ciorba de peste ,vesta si colacul de salvare si ce mai erau pe prova pana la parbriz si care le mai gaseam maturate de valuri. Vali impreuna cu gasca ta de granzi  inca odata ma bucurati citindu-va si gandindu-ma ca fac parte din familia voastra . pa pa 

Zi cu crivatul ala, Vali, ca presimt niste nefacute ! :)
Emotii n-am, fiindca te-am zarit anul asta sanatos voinic, asa ca ai trecut sigur de decembrie 1981  ;D  ;D

SI daca iti cunosti fluviul, esti de-al lui, trait in buza apei, te descurci in situatii neabordabile pentru altii .

Imi amintesc de asta vara, cand am fost avertizat de Orafaz, la telefon, ca vine o furtuna teribila dinspre Calarasi, in aval. M-am uitat pe cer, nu era nimic ingrijorator, insa in 15 min, totul a devenit negru ca noaptea. Padurea insulei de alaturi era culcata la 45 grade, zbuciumandu-se,  iar valurile se inaltasera ca pe mare si aveau deferlatii care starneau jerbe de stropi . Eu am apucat sa scot barca la apa mai adanca si sa ancorez temeinic, asteptand sa treaca urgia, care s-a dovedit a fi o furtuna de vant, cu cativa stropi razleti de ploaie. Ma anima ceva adrenalina, fiind prima furtuna pe care o traiam pe Dunare.
     Revazand filmarea de atunci insa, imi dau seama ca azi n-as mai sta la ancora :) , ci as scoate jumatate randa si un sfert de foc, si as zbura cu  vantul ala turbat, dinapoia traversului !  :D

P.S.
     Mama doamne, abia astept sezonul !  :D

Vine baiatu', insa intai sa mai fac un capat de treaba, ca acus vin sarbatorile una dupa alta, si se lasa cu toropeala :P.

Citat din: Florio din Decembrie 23, 2011, 07:39:20 AM
Zi cu crivatul ala, Vali, ca presimt niste nefacute ! :)
Emotii n-am, fiindca te-am zarit anul asta sanatos voinic, asa ca ai trecut sigur de decembrie 1981  ;D  ;D

SI daca iti cunosti fluviul, esti de-al lui, trait in buza apei, te descurci in situatii neabordabile pentru altii .

Imi amintesc de asta vara, cand am fost avertizat de Orafaz, la telefon, ca vine o furtuna teribila dinspre Calarasi, in aval. M-am uitat pe cer, nu era nimic ingrijorator, insa in 15 min, totul a devenit negru ca noaptea. Padurea insulei de alaturi era culcata la 45 grade, zbuciumandu-se,  iar valurile se inaltasera ca pe mare si aveau deferlatii care starneau jerbe de stropi . Eu am apucat sa scot barca la apa mai adanca si sa ancorez temeinic, asteptand sa treaca urgia, care s-a dovedit a fi o furtuna de vant, cu cativa stropi razleti de ploaie. Ma anima ceva adrenalina, fiind prima furtuna pe care o traiam pe Dunare.
     Revazand filmarea de atunci insa, imi dau seama ca azi n-as mai sta la ancora :) , ci as scoate jumatate randa si un sfert de foc, si as zbura cu  vantul ala turbat, dinapoia traversului !  :D

P.S.
     Mama doamne, abia astept sezonul !  :D

Care etnobotanice, care droguri usoare, vrei sa fii high, ia vele frate!  :o

Back in business :).

Dupa cum spuneam, ne pregateam, eu si Andrei Ursuletu', sa plecam la vele spre amonte, ca sa ducem barca de la pontonul "Egretei" pana la satucul de pescari si barcagii de pe Siret. Traseul, de aprox. 5 km, era o joaca pe vreme buna, dar acum numai vreme buna nu era. Mai ales ca nu aveam motor, acesta fiind la Prut, unde tineam "duba" de pescuit a lui taica-miu. Urma deci sa ne jucam exclusiv cu velele, ceea ce s-a dovedit o idee nu prea buna :).

Am ajuns noi la barca, l-am "cinstit" ca de obicei pe nea Velicu, care ne-a spus sa avem grija mare, ca e curent puternic si vantul e contra curentului. Noi insa eram prea doriti sa facem iahting iarna ca rusalaii ;D, asa ca pe o ureche ne-a intrat si pe alta ne-a iesit. Am inceput deci sa pregatim barca, incepand cu instalarea fungilor (lasam de obicei o sfoara ordinara de canepa in locul fungilor de relon, fiindca pe asta n-o furau braconierii de Dunare, nu-i interesa canepa :)). Am intors barca apoi cu prova in vant asa legata la Egreta cum era, si am invergat randa pe ghiu cu destula greutate. Aveam sistem cu manivela la ghiu, pentru rularea randei si reducerea velaturii, asa ca am inceput sa infasuram randa pe ghiu, vantul fiind prea puternic pentru a ridica toata randa pe catarg.

Am strans apoi si amarat bine tot ce era nevoie, de la cauciucurile cu rol de baloane de acostare pana la vasele din bucataria minuscula a barcii. Ne-am echipat bine cu caciulile rusesti cu urechi, pufoaice, cizme de pescar si manusi de lacatus. Asta era echipamentul pe care-l foloseam iarna cand pescuiam la Dunare sau la Brates, deci nu eram decat niste tentative de velisti in straie de braconieri :D. Ne gandeam in plus ca experienta noastra iarna pe dubele de pescuit pe Dunare ne era suficienta ca sa ne descurcam si cu velierul. La varsta respectiva urlau prea tare adrenalina si hormoneii in noi ca sa ne gandim prea mult ca era periculos ce faceam.

Am coborat derivorul - o tabla de fier de 70 de kile, apoi am ridicat randa pe jumatate din lungimea catargului, restul fiind rulata pe ghiu, avand deci cam un sfert din suprafata ei expusa vantului. Din cauza infasurarii pe ghiu, forma ei nu era cea mai potrivita, insa aveam vant portant, deci nu eram pretentiosi vizavi de performanta la vant strans. Fiind vant puternic, n-am mai invergat si focul, fiindu-ne suficienta randa.

Asa ca, avand inimile pline de emotie, sau mai pe romaneste tot aprozarul de morcovi in partea dorsala ;D, ne-am desprins usor de Egreta, fiind la inceput luati de curent spre aval. Am tras noi carma banda tribord, ca sa prindem vantul in randa din travers, vantul ne-a prins, dar ca de obicei pe Dunare fiind in rafale, cand ne-a prins ne-a si culcat instantaneu aproape la orizontala! "- Da drumu' la randa!" se auzea in cockpit, dar nu mai aveam la ce sa dam drumu', randa se sprijinea in sart, asa ca, impleticindu-ne in cockpit, am luat inca o rafala in plin care la fel ne-a "tumbat" teribil.

Am tras de carma sa punem prova in vant, dupa care am inceput sa rulam din randa pe ghiu, lasand doar un colt de vreo 2 metri jumate de vela. Vantul era la paroxism, fulgii de zapada ne loveau usturator pielea fetei, insa noi n-aveam timp de asta si incercam sa prindem vantul. Cu coltul de randa pe care-l aveam ridicat acum, barca era mult mai docila, nu se mai banda asa rau, insa si viteza era mica, abia inaintand impotriva curentului.

Dupa ce de 2 ori era sa tumbam barca (derivorul mobil si stabilitatea ei preponderent de forma erau insuficiente pentru a putea ridica suficienta vela), eram mult mai atenti, nu mai eram chiar asa entuziasti, si aventura incepea sa semene mai mult cu o corvoada, mai ales din cauza vremii teribile. Am parcurs noi cu greu cele cateva sute de metri care ne desparteau de vasul "Libertatea", dupa care am incercat sa iesim mai in largul Dunarii, dubland Libertatea. Barca se misca abia perceptibil, si pe masura ce am iesit de sub adapostul iahtului regal direct in curentul vijelios al Dunarii, inaintarea noastra s-a transformat intr-o stationare la travers de Libertatea. Am incercat noi sa mai schimbam alura in vant dinapoia traversului, dar degeaba, aveam prea putina vela ridicata pentru a putea invinge forta curentului.

Ne-am chinuit noi deci vreo juma' de ora sa inaintam contra curentului, fara succes insa. Am hotarat atunci sa mai ridicam ceva vela, dar nu puteam din cauza ca ghiul era proptit in sarturi, deci trebuia sa intoarcem din nou prova in vant. Am tras deci de carma, barca fiind ardenta din cauza ca aveam doar randa s-a intors frumos in vant, iar noi ne pregateam sa mai ridicam o bucatica de vela. In acel moment, nu stiu cum s-a intamplat, curentul cumulat cu vantul ne-au impins spre Libertatea, astfel ca am intrat cu sarturile dinspre babord in etamboul elansat al iahtului regal :). Au inceput atunci niste tipete si injuraturi in barca noastra de spuneai ca era o brigada intreaga de navodari aghezmuiti la bord, si nu doar 2 hormonauti - tentative de velisti :P. A fost destul de shocky intalnirea noastra cu iahtul regal, sarturile noastre se frecau de copastia lui, vantul care ne luase din travers ne proptea in el si inclina barca, mai ales ca si curentul era diminuat in pupa "Libertatii". Nici nu aveam cum sa ne impingem cu cangea, etamboul fiind elansat, adica "long overhang" in limbaj tehnic. Pana la urma ne-am dezmeticit si am coborat repede vela de pe catarg, barca noastra a inceput sa alunece usor spre aval si s-a desprins din "imbratisarea" neplacuta a iahtului regal.

Am ridicat apoi noi ceva mai multa vela pe catarg, am intors barca spre amonte, cu bandarea de rigoare :), dupa care am incercat iar sa dublam Libertatea, de data asta cat puteam de in larg. Din pacate, odata iesiti mai la larg, curentul era atat de puternic, incat din nou abia inaintam. Vremea era acum de-a dreptul turbata, un viscol cu adevarat siberian, si incepuse deja sa ne intre si frigul in oase. Am facut noi iar cateva tentative de a inainta in diverse aluri, castigul de distanta fiind insa minim.

La una din aceste manevre de schimbare a murelor s-a si intamplat chestia care ne-a facut sa "ne lasam la mana noastra" si sa renuntam sa mai continuam aventura pe Dunare in mijlocul viscolului: Eu aveam pe cap gluga unui tricou de "depeşist", cum se purta atunci :D, peste care imi trasesem caciula ruseasca, pe care n-o legasem sub mandibula. Astfel, din 2 in 2 minute imi indesam caciula pe cap, din cauza ca aluneca peste bumbacul glugii, neavand găici. Imi pusesem si gluga din cauza ca-mi proteja gatul de teroarea vantului turbat de nord.

La o volta sub vant, nu stiu cum am facut noi ca nu ne-am sincronizat, n-am fost suficient de atenti, iar ghiul mi-a tras un "neveu" strasnic la ureche, care m-a dat tumba de pe capacul hatch-ului pe care stateam, iar mandretea mea de caciula ruseasca de iepure a ajuns in apele Dunarii :D. Momentul a fost destul de crancen, era sa cad in apa, eram nauc de la lovitura, si simteam toata taria vantului prin stratul nesemnificativ de bumbac al glugii. In momentul ala am zis amandoi ca e momentul sa ne vedem de treburile "terestre", si sa renuntam la incercarea de a face iahting pe vijelia necrutatoare din jur. Cred ca ghiul la ureche a fost ca de obicei exact palma pe care ne-o daduse Doamne-Doamne ca sa ne linistim :).

Asa ca am intors noi barca in vant, ne-am continuat drumul pe cele 6-700 de metri care ne desparteau de destinatie, dupa care am incercat cu greu sa acostam la Egreta. Am reusit intr-un final sa ne legam la vas, am coborat randa, am atarnat cauciucurile pe copastia barcii, am intors prova in curent si am legat barca. Cand ne-a vazut nea Velicu ce fetze de curci plouate aveam amandoi, a inceput sa rada si ne-a spus "cat i gluma-i panarama, da asta nu-i vremi di iesit pi Dunari, bai balaurilor, eram sigur c-o sa va intoarceti cu coada intri picioari :)".

Am pus noi si am strans velele, fungile, palanele, pufoaicele, le-am ambalat in sacii cu care venisem, si am plecat spre cuibarele noastre, vindecati pentru o (scurta) vreme de facut iahting iarna. Spun pentru o scurta vreme fiindca dupa vreo 2-3 zile Andrei a venit de a luat cheile de la barca, si s-a urcat impreuna cu colegul lui Costel de la liceul de marina si au dus barca la Siret, trecand printr-o aventura mai crancena decat cea povestita aici. Cu ocazia asta, daca Andrei citeste pe aici, poate mai completeaza el din ceea ce mie mi-a scapat.

Oricum, ce-mi amintesc bine este ca la un moment dat amandoi "o sfeclisem" :P, intrasem in panica, dar in acelasi timp ne simteam si provocati de situatia interesanta in care ne aflam ;D. Ce se putea intampla cel mai rau era sa cadem in apa, cum era s-o patesc eu cand mi-am luat ghiul la ureche, sau barca sa se tumbeze din cauza ciocanelor napraznice de vant. Fusese prima data cand ne dadusem cu barca pe o asemenea urgie, invatand cu acea ocazie ca stabilitatea de forma nu e suficienta pentru a putea duce suficienta vela pe vant foarte puternic. Oricum, au ramas in memorie doar partile frumoase, si in ziua de zi mai povestesc cateodata cu Andrei "mai tii minti ba cand ne-am dat noi cu barcazu cu vela in decembrii ", la care Andrei imi rapsunde "gagiule, si uiti asa a ajuns caciula ta la mare inaintea noastra :D".

Sincer nu-mi mai aminteam atatea detalii. Stiu doar ca:
era zi de alegeri, crapau pietrele de frig, am scapat o saula in apa si am scos-o batz rigid literalmente, stiu ca m-ai enervat ca n-ai vrut sa iesim din senal unde era curent mare si mergem le malul celalalt unde eram mai la adapost si era si contracurent, stiu ca atunci cand am facut pipi la mal aveam un buton de lift in loc de cuc (asta chiar m-a minunat), si bineinteles, n-am cum sa uit scatoalca dupa ceafa pe care ti-a tras-o ghiul. Si mai retin ca m-am dus s-o iau dupa 2 zile cu Costel care statea la prova sa vada sloiurile care erau f. mari si sa ma ghideze printre ele. Si mai stiu ca a fost greu sa urc pe Siret cu vele pt ca-i ingust si vantul era mascat de niste barje si bine ca am urcat, ca a 2-a zi a inghetat bocna.  Si iar mai stiu ca era urgent s-o ducel la Siret si s-o scoatem pe mal pt ca ar fi spart-o sloiurile pe Dunare. Si mai stiu ca Velicu era cam bagabont si ca mi-a fost spart chesonul de la ponton in care aveam velele de la yola si in primavara am auzit ca cutitarii aia de alde Cozonac aveau velele puse pe coliba la vale unde aveau ei toana. Atat. Dar cel mai important e ca atunci aveam doar vise, nu aveam facturi, responsabilitati, greutati, Emil Boc, si pietre la rinichi. Si ca era frumos.

Nu faceti ca ei:

Seven Person Speed Boat CRASH (http://www.youtube.com/watch?v=EYX1rIe3SaQ#ws)

Citat din: Mihaif99 din Octombrie 12, 2012, 04:37:13 AM
Nu faceti ca ei

Simpatic omul  - crispat la inceput de la pupa.
Dupa ce isi revine un pic,
cu pantalonii dati pe vine
se foloseste de linistea opririi involuntare pentru a trage o voma sanatoasa :-)

Norocul Superskipperului ca barca nu s-a rasturnat.

Ar fi ucis poate toata "incarcatura" de pasageri tembeli, ahtiati de un "free-ride" cu un iresponsabil pueril.

Sa nu ne miram, de ce cresc an  de an primele de asigurari (si) la barci...

Citat din: Vali din Iunie 06, 2017, 10:05:32 AM
Ca sa fie tacamul complet, am facut si o boacana, dar am s-o povestesc dupa ce o rezolv, la topicul "nu faceti ca mine" :P.

In incercarea de a transforma o boacana intr-o povestire sper interesanta si cu invataminte, va relatez in continuare ce am patit la inceputul lui iunie. Inca o data, nu faceti prostiile pe care le fac eu, lasati-ma doar pe mine sa fiu prostu' satului :).

Dupa cum am mai povestit, la inceputul lui iunie am facut o tura scurta, dar foarte reusita in zona Milei 23, impreuna cu Nicolai si fostul meu coleg de la Nave Ovidiu (am povestit sumar pe topicul despre intruniri).

Totul a decurs excelent pana in momentul cand incet-incet jetul de apa de la martorul racirii motorului s-a subtiat pana la dimensiunea unei suvite anemice, dupa care a disparut complet. Va dati seama cam ce stres a dat peste noi in acel moment.

Se cuvine sa spun ceva si despre motor, anume un Mariner de 15 CP / 2T cu cap Yamaha, unul din cele mai bune motoare care mi-au cazut vreodata pe mana. Am facut anul trecut si anul asta cateva ture lungi, plus multe ture scurte, local sau la Topalu, totul in deplina siguranta. In sensul ca motorul nu a avut niciodata nici cel mai mic suspin, doar o singura data s-a oprit cand eram in octombrie trecut cu Nicolai intre Mila si Tulcea, din cauza ca nu fixasem bine mufa de benzina.

Fiind fan al motoarelor in 2T cand e vorba de glisare, am prins in timp mare drag de acest motoras mic, dar vanjos si mai ales sanatos. Multi dintre voi stiti cat de greu gasesti un motor de care sa fii pe deplin multumit, din toate punctele de vedere: fiabilitate, robustete, simplitate, greutate mica, repriza buna, tractiune optima indiferent de incarcatura, consum ideal raportat la dinamica etc.

Drept pentru care in momentul cand am vazut ca nu mai avem racire, nu mi-a venit deloc bine, si ma gandeam deja ca excursia e ratata. Cu atat mai mult cu cat nu aveam la mine nici impeller, nici scule de demontat cizma etc.

Asa ca am facut in cateva ore drumul dintre 3 Iezere si tabara unde stateam, cu pauze dese pentru racit motorul. M-am gandit ca macar sa ajungem intr-un loc sigur cata vreme motorul merge, nu sa ne apucam sa-l surubarim in mijlocul baltii, si sa mai ramanem si amanet pe acolo.

Asa ca am ajuns noi la cuibar, am dat motorul jos de pe barca, si m-am apucat sa-l depanez. Ca sa stiu sigur daca e vorba de impeller sau e alta problema, am inceput sa scot din furtunele de apa, constatand cu mare usurare ca aveam apa de racire din belsug, dar undeva era un traseu infundat. Am inceput sa curat furtunele bucata cu bucata, descoperind si ce anume infunda racirea. In final am reconstruit tot ansamblul de furtune, si am facut proba la motor, constatand ca avem un jet de mascul feroce la martorul racirii.

Pe de o parte ne parea rau ca din cauza problemei povestite nu mai ajunsesem la Sulina, unde ar fi trebuit sa ne gasim cu Gabitzu, dar pe de alta parte ne gandeam ca tot raul e spre bine, fiindca tocmai ne spusese Adrian Zuz ca nu gasesti nici un loc unde sa-ti lasi barca la Sulina.

Asa ca am avut parte duminica 4 iunie de cea mai misto seara pe ape de anul asta pana acum, fiind ca in poveste 3 intr-o barca, eu plimbandu-i pe cei 2 prieteni la lopeti si alintandu-i "porumbeilor" :), in timp ce ei dadeau la undita pe canalul Stipoc. Atmosfera de vis, tantari zero, povesti si veselie la maxim ca la final de mini-vacanta extrem de reusita. Nu exista satisfactie mai mare decat sa te bucuri de bucuria celor de langa tine.

Asa ca dupa un somn odihnitor la cort in mijlocul naturii, luni dimineata ne-am pregatit bagajele, am pus motorul la locul lui si am plecat cat am putut de devreme. Asta ca sa nu ne nimerim in mijlocul cavalcadei de barci viteziste, care urmau sa invadeze zona odata ce se trezeau turistii care urmau sa se repatrieze pe continent. Am pastrat insa viteza de deplasament cat am defilat prin fata satului, ca sa mancam in liniste si sa ne bucuram de aburii diminetii care invaluiau peisajul, in mijlocul invaziei de musculite efemeride - Rusaliile.

Cand am intrat pe Sontea, eram deja pregatiti sa glisam, dar tocmai ne ajunsesera din urma 3 baieti cu un Motocraft de aluminiu de 4 metri si ceva, cu un motor de 20 de cai in 4 timpi. Asa ca i-am lasat pe baieti sa treaca inainte, am accelerat si am constatat ca mergeam cu aceeasi viteza cu ei, pastrand aceeasi distanta fata de barca lor.

Eram foarte multumit ca barcuta noastra tinea pasul cu cea din aluminiu cu 20 de cai, mai ales ca barca lor statea destul de sus fata de linia de plutire, deci nu era incarcata tare. Discutam cu Ovidiu, care e arhitect naval, si faceam comparatii despre asieta, turatie, pas la elice etc.

Drumul pe ape era superb, dimineata senina anunta o zi excelenta de iunie, intr-un cuvant totul era ca desprins dintr-o poveste. Si bineinteles ca intotdeauna cand totul e prea frumos ca sa fie adevarat, imediat ce am depasit intrarea in Olguta, un soc puternic ne-a facut sa zburam toti 3 prin barca spre prova.

Mie mi-a zburat manerul motorului din mana, si pana sa ma dezmeticesc, mi-am vazut motorul mult-iubit cum sare de pe oglinda si se duce bolovan pe fundul canalului, din cauza ca in graba mea de a pleca cat mai repede spre Tulcea, uitasem ca un carnat ce sunt sa-l asigur, legandu-l la ochet...

Va urma

,, uitasem ca un carnat ce sunt sa-l asigur, legandu-l la ochet...,, ;D ;D ma inscriu si eu cu un evinrude !!! ;D :P

Citat din: Vali din Iulie 27, 2017, 07:21:22 PM


Drumul pe ape era superb, dimineata senina anunta o zi excelenta de iunie, intr-un cuvant totul era ca desprins dintr-o poveste. Si bineinteles ca intotdeauna cand totul e prea frumos ca sa fie adevarat, imediat ce am depasit intrarea in Olguta, un soc puternic ne-a facut sa zburam toti 3 prin barca spre prova.

Mie mi-a zburat manerul motorului din mana, si pana sa ma dezmeticesc, mi-am vazut motorul mult-iubit cum sare de pe oglinda si se duce bolovan pe fundul canalului, din cauza ca in graba mea de a pleca cat mai repede spre Tulcea, uitasem ca un carnat ce sunt sa-l asigur, legandu-l la ochet...

Va urma

Abia aștept să aud urmarea. Nu setul de invective adresate raiului sau iadului, ci modul în care rezolvă un barcagiu lipsa propulsiei, eventual recuperarea rătăcitului de sub ape :)

Vali,eu zic sa vorbim cu baietii si sa mergem peste el,sa-i aratam  cine suntem,de alta data sa nu mai faca asta :) daca ai nevoie de ajutor voi raspunde prezent indiferent de zi!

Dupa cateva secunde de consternare, am trecut la actiune: am pus imediat lopetile si ne-am miscat in zona unde se scufundase "rebelul" care nu mai voise pe barca. Ma gandeam sa sar in apa, sa ma scufund si sa incep sa-l caut pe fund, dar nu aveam nici cea mai mica idee de adancimea apei etc.

In  plus, curentul era foarte puternic, venea apa tulbure tare de pe canalul 22, asa ca ar fi fost periculoasa o scufundare in necunoscut, indiferent cat de bun inotator as fi fost. Iar faptul ca lovisem asa violent ceva complet invizibil ma facea sa presupun ca era vorba de vreo cioata sub suprafata apei, si nu de vreun bustean care sa pluteasca intre ape.

Ne-am linistit relativ repede, gandindu-ne ca oricum motorul nu mai are unde sa fuga de pe fundul apei. L-am sunat pe prietenul Vali Trofimov din Mila, la care mancam de fiecare data cand mergem acolo, si i-am povestit situatia si zona. La care Vali ne-a spus ca zona aia e plina de cioate, care nu se vad decat la ape scazute, si doar printr-un miracol am mai putea sa recuperam motorul, avand in vedere cioatele si adancimea de vreo 6-7 metri a apei.

Cu toate ca memorasem foarte bine zona unde se scufundase motorul, am insemnat locul cu un PET legat intr-o salcie, si am pornit la lopeti spre Mila 23, cu gandul sa cautam ajutor. Din pacate, dupa multe cautari si incercari, mi-am dat seama ca Mila 23 era ultimul loc unde as fi putut gasi vreodata ajutor in recuperarea motorului.

Asa ca i-am pus repede pe Nicolai si Ovidiu in salupa la Pictoru, care tocmai pleca la Tulcea, si eu a ramas sa ma descurc cum pot cu lasatul barcii, lopetilor, rezervorului, canistrei etc la Mila. Din fericire, am gasit ajutor tot la Vali Trofimov, care mi-a spus ca pot lasa oricat barca si celelalte bagaje la el, ca nu-l deranjeaza, si sa-mi rezolv eu intai problema cu motorul, daca mai era ceva de rezolvat vreodata.

Asa ca m-am urcat destul de catranit in Buster-ul lui Adrian Zuz si am pornit spre Tulcea, gandindu-ma cum sa fac sa recuperez motorul. Nu-mi era de valoarea lui de piata, care ar fi fost oricum nesemnificativa, ci de valoarea de intrebuintare, fiind dupa cum spuneam motorul cu care m-am inteles cel mai bine in ultimii cativa ani.

Am ajuns la Galati si am inceput sa contactez pe cine cunosteam si care ar fi putut sa intervina. Am vorbit cu colegul ghrt, care e scafandru, si mi-a spus care sunt problemele (destul de complexe) la asemenea operatiuni. A ramas sa lasam scufundarea cu scafandru ca ultima solutie.

Pana la urma am discutat cu prietenul Valerica Ochi Caprui, despre care stiam ca scoate fier de pe fundul Dunarii, si el mi-a propus sa mergem la Mila, sa batem cu sonarul si sa tragem la urlitze. Aceste urlitze sunt niste ancore mici din fier-beton sudat pe o teava, folosite la agatat fieroaice sau alte chesti scufundate.

Din toti baietii cu sonare pe care i-am contactat, cel mai bine s-a potrivit Gabitzu, si a ramas sa ne intalnim la Mila sa facem operatiunea "cautarea si recuperarea monstrului din Loch Ness" :). Totusi, din cauza de vreme nefavorabila si nepotriviri de program, intalnirea programata s-a tot amanat de mai multe ori, dar intr-un sfarsit ne-am potrivit programul pentru data de luni 24 iulie, adica acum 4 zile.

Asa ca am pornit luni dimineata din Galati, eu cu Valerica, urmand sa-l intalnim pe Gabitzu la Tulcea. Cu o zi inainte fusesem la Visina si luasem de la Catalin- Moshu un Evinrude de 20 in 2T, pe care i-l cumparasem cu vreo 2 saptamani inainte din Chitila. Cu acest Evinrude urma sa ne intoarcem la Tulcea cu barca, indiferent daca gaseam sau nu Marinerul scufundat.

Am ajuns la Tulcea, am fost cu Gabitzu si am carat la vaporul de Sulina niste materiale de constructii, dupa care am urcat toate bagajele in masina si am plecat la Mahmudia, unde Gabi tine barca. Am pus bagajele in barca, am lasat-o la apa, si am pornit pe Canalul Mahmudia (cel nou) pana in Litcov, am parcurs tot Litcovul pana la Canalul Ceamurlia, si de acolo prin Crisan-Caraorman direct in Bratul Sulina la Crisan.

Gabi facuse niste cumparaturi in Mahmudia pentru un prieten care era in balta, in zona Intinsura, care am avut surpriza sa constatam ca e chiar colegul nostru Marius Tiganus, aflat acolo cu cabinata, impreuna cu familia. Cand a vazut Marius Evinrude-ul din barca s-a bucurat "gata, l-ati gasit ?", la care noi i-am raspuns ca abia acum mergem la Mila sa ne apucam de treaba la cautat "monstrul". Marius ne-a cinstit, dar noi fiind pe fuga nu am prea putut sa stam, dar am promis ca data viitoare ne veselim la tot potentialul cand ne gasim in balta.

Am ajuns la Mila sa recuperam barca, ne-am intalnit cu Vali Trofimov si i-am lasat o sticla de whisky, desi omul ne-a  spus ca nu vrea nimic. I-am spus lui Vali: "ureaza-mi noroc, ca daca gasesc motorul am sa vin cat pot de mult la Mila 23, dar daca nu-l gasesc, nu mai vin niciodata!" La care Vali Trofimov mi-a spus "daca esti baiat bun si te iubeste Doamne-Doamne sigur il gasesti".

Asa ca am ajuns noi la locul faptei, constatand odata cu apele scazute ca pe locul respectiv era o adevarata padure de cioate! M-am gandit ca doar printr-o minune nu m-as fi lovit cu barca si motorul de cioatele alea sinistre, care minune nu s-a intamplat, si am nimerit de Rusalii fix in ele. Imaginati-va la 10-12 metri de malul stang al canalului o amestecatura de crengi noduroase, iesite din apa in toate directiile, nesemnalizate in vreun fel, si ganditi-va cum s-ar fi putut evita un impact ca al nostru cand cioatele erau acoperite de ape.

Gabi a inceput sa bata la sonar, care sonar cu toata rezolutia lui nu prea avea cum sa ne arate nimic folositor, din cauza incalcelii de craci si buturugi prezente peste tot. Valerica in timpul asta dadea cu urlitza mica, scotand cu cateva ocazii niste craci noduroase si grele, fiind tot timpul cu sufletul la gura ca poate e motorul.

Am mai dat noi destula vreme si la sonar, si la urlitze, incepand incet-incet sa ne pierdem speranta ca mai gasim ceva. La un moment dat Gabi ne-a spus ca trebuie sa fuga sa prinda vaporul la Sulina, ca sa descarce acolo materialele incarcate dimineata. I-am multumit din nou lui Gabi si ne-am luat la revedere, urmand sa dam in continuare cat ne mai permite timpul, poate-poate avem noroc.

Am mai scos cu Valerica niste crengi noduroase de pe fundul canalului, incepand sa ne pierdem de tot entuziasmul, mai ales ca eram deja si destul de obositi. La un moment dat Valerica spune "bai, ma tot arunca in sus ceva in zona asta, dar nu reusesc sa-l agat". La care eu ii spun "arunca ancora aia mare".

Baga Valerica ancora mare si incepem din nou sa tragem din greu, ca in atatea randuri cand scosesem craci si cioate. De fiecare data, cu cat ajungea mai spre suprafata creanga, cu atat se tragea mai greu. La fel si acum. In momentul cand n-am mai putut sa tragem, am facut o volta la strapazan, si am abandonat trasul cracii in sus, fiind complet sleiti.

Eu am mai incercat sa trag din aproape in aproape, dar fara nici o sansa. In timpul asta Valerica isi tragea sufletul, adunandu-si ultimele puteri. La un moment dat zice Valerica "bai, la cat de greu iese, precis e iar vreo craca groasa. Mai bine ii dam drumul si plecam, ca nu cred ca o sa gasim ceva, ne-a spus si Trofimov ca n-avem sanse". Sincer, si eu gandeam cam la fel, fiind dezamagit la maxim si epuizat complet fizic si psihic.

Am zis totusi sa tragem si ultima craca agatata in ancora (macar sa recuperam ancora), dupa care sa ne luam talpasita spre Tulcea cu coada intre picioare. Ne-am apucat amandoi si am inceput sa tragem foarte din greu, barca s-a lasat in apa pana la copastie, iar ancora nu mai venea deloc.

Am facut un ultim efort, si deodata s-a auzit un troznet, barca s-a ridicat, cu tot cu noi cu funia ancorei in mana, si la suprafata apei a aparut o parte a unei chestii pline de namol, pe care se distingea scrisul "Mariner" ! La care Valerica spune "uite-l futu-i masa-n cur, gata, al nostru e!"

Momentul ala ne-a readus parca toate energiile la suprafata. Banditul de motor fusese din prima agatat de ancora, dar agatase cu el si o gogeamitea cioata, care pana la urma a cedat si i-a dat drumul. Am legat deci o saula prin manerul motorului, dupa care l-am ridicat in barca, ultima chestie pe care am mai avut putere s-o facem fiind o poza, posibil unica asemenea ocazie in viata.

Va urma

          Vali, un sonar pe barca este extrem de folositor, nu trebuie sa fi neaparat pescar. Vezi adancimea apei in permanenta si eventualele pericole de sub apa. Daca vedeai pe sonar 1-2 cioate iti dadeai seama imediat de pericolul de sub apa si abordai altfel zona respectiva. Dar totul e bine cand se termina cu bine.... 

Cand mergi in glisare aproape pe mijlocul canalului, exact in urma altei barci care trece cu cateva secunde inainte exact pe unde treci si tu, ultima chestie la care te astepti e sa dai cu barca in ceva. Probabil baietii cu Motocraftul au fost norocosi la maxim de nu au lovit, dar oricum nu cred ca la viteza aia sonarul ar fi ajutat cu ceva, mai ales ca eram destul de departe de mal, unde teoretic e adancime suficienta si nu-s cioate.

Greseala mea a fost neasigurarea motorului. Orice sonar din lume as fi avut, nu m-ar fi ajutat in acel moment.

Deci motorul a stat in apa mai bine de o luna jumate!
Sunt curios daca l-ati mai facut sau daca il veti mai face sa mearga....
Intr-adevar bafta mare sa-l gasiti!
Astept continuarea cu nerabdare!

ttrebuie demontat imediat
sa nu inceapa sa rugineasca

Citat din: Vali din Iulie 28, 2017, 03:08:25 PM
.................................
La care Vali Trofimov mi-a spus "daca esti baiat bun si te iubeste Doamne-Doamne sigur il gasesti".

................................................
Am facut un ultim efort, si deodata s-a auzit un troznet, barca s-a ridicat, cu tot cu noi cu funia ancorei in mana, si la suprafata apei a aparut o parte a unei chestii pline de namol, pe care se distingea scrisul "Mariner" ! La care Valerica spune "uite-l futu-i masa-n cur, gata, al nostru e!"

.........................................

Un noroc și o confirmare totodată :)
Norocul din ultimul paragraf, aduce confirmarea primei fraze :)

Dupa ce ne-am vazut cu motorul in barca, dintr-o data ne-am linistit. Chiar daca era destul de tarziu, si se auzeau niste bubuituri infundate de tunete, care prevesteau ploaie nervoasa.

Ii spun lui Valerica "de-acu' poa' sa ninga, poa' sa ploua, ma doare direct la oua, am motor". La care Valerica imi spune "kwaie, ai avut bulan in plm, da' si Doamne-Doamne a avut grija de tine, ca ai fost baiat bun cu atata lume". La care eu i-am raspuns "cre'ca Doamne-Doamne a vrut mai mult sa ma invete sa nu mai uit vreodata motorul dezlegat de barca :)".

Ne-am apucat de dat jos capacul la motor, moment in care toata barca s-a umplut de un namol lichid, de patinam ca orbetii prin barca. Am tras la mal, am luat motorul si i-am facut o baie sanatoasa, de am dat jos cat de mult namol am putut. Am scos bujiile, constatand ca intr-un cilindru era apa, posibil intrata prin vreo fereastra ramasa deschisa. Am scurs cat am putut din apa aia, si am bagat benzina in ambii cilindri, sa fie cat de cat protejat pana ma apucam de el.

Am spalat barca, am incarcat tot ce mai era de luat, dupa care viteza spre Dunare si apoi spre Tulcea. Pe canalul 22 am vazut niste monstruozitati de cioate de nu ne-a venit sa credem, si abia acum pe apa scazuta ne-am dat seama ce capcane pandesc la tot pasul. Mi-am amintit cum a dat si Doru cu cizma intr-o asemenea cioata in octombrie trecut, cand a fost la Mila cu Shetland-ul 640, si cred ca am si indentificat respectiva cioata, o monstruozitate exact pe mijlocul canalului 22, portiunea paralela cu bratul Sulina, aproape de cotul la 90 de grade spre Sontea.

Am iesit noi cu bine in Dunare, dupa care am avut un drum placut pana la Tulcea, scapand neudati de ploaie. Am ajuns la Tulcea, am dat bagajele jos din barca, si am gasit cu greu pe cineva care ne-a scos barca pe uscat, dupa care am lasat-o pe cauciucuri in Dana 1 Mai.

Cu ajutorul Doinei, sotia lui Nicolai, mi-am recuperat masina lasata dimineata la Mahmudia, si am pornit cu Valerica spre casa, fiind incarcati cu 2 motoare, 2 rezervoare, canistre, veste, lopeti, ancore, parame etc etc. Abia pe la 11 jumate am ajuns la bac la Braila, si abia dupa 1 noaptea am ajuns acasa cu bine, dupa ce pornisem la 5 dimineata in drumul spre Mila.

A 2-a zi, adica marti dimineata, dupa o consultare scurta cu Horea la telefon, m-am apucat de refacut functionarea motorului. Am inceput prin spalarea cu presiune, de am scos tot namolul care se mai ascundea prin diverse locuri. Dupa care am suflat la compresor tot ce se putea, pentru a ramane cat mai curat tot capul motor.

Am dat jos bujiile, am suflat puternic cu aer, dupa care am dat cu WD 40. Am demontat carburatorul si muzicuta, le-am suflat bine si la fel le-am dat cu spray. Carburatorul a fost murdar de namol doar in zona tunelului de admisie, in rest a fost curat. Am demontat si curatat la compresor camera de nivel constant, l-am reasamblat si pregatit de montare.

Am constatat ca aveam multa umezeala in cartere, in zona ambielajelor, dar fara sa fie apa, ci doar niste picaturi minuscule, cu ceva rugina in ele. Asa ca am suflat insistent la compresor, am dat repetat cu WD 40, lasand sa se scurga surplusul pe la gaurile bujiilor. Cand am considerat ca am curatat suficient, am lasat sa se aeriseasca si am trecut la urmatoarea etapa: partea electrica.

Am scos mufa cu mufa si le-am suflat cu aer la compresor, dupa care am constatat ca in ciuda acestei operatiuni nu aveam deloc scantei. Am mai asteptat sa se mai usuce, si dupa vreo juma' de ora electrozii bujiilor nou-noute au inceput sa dea scantei.

Am montat muzicuta si carburatorul, dupa ce in prealabil curatasem si tot traseul de alimentare cu benzina - mufa, furtune, filtru de benzina, pana am constatat ca pompa arunca benzina curata. Am injectat cu seringa de mai multe ori benzina cu ulei in cilindri, dupa care i-am suflat insistent la compresor. Cand am considerat ca totul este pregatit, am trecut la urmatoarea si cea mai importanta etapa: pornirea.

Am injectat cate juma' de seringa mica de benzina in cilindri, am dat la para de am umplut carburatorul, dupa care am inceput sa dau la sfoara. Prima oara motorul a tusit, dar s-a inecat. Am scos iar bujiile, am suflat cilindrii la compresor, am injectat benzina, am dat la sfoara, motorul a tusit din nou, mai incurajator de data asta, dupa care iar s-a inecat.

A 3-a oara, la fel dupa curatat bujii, suflat cilindrii si injectat benzina, motorul in sfarsit a pornit :). A pornit exact cum avea bunul obicei de a porni pe balta cand era rece afara, mormaind ca un urs suparat trezit din somn, dar intrand apoi destul de repede in regimul lui atat de bine cunoscut, cu zgomotul stapanit care-mi inspira intotdeauna atata incredere.

L-am lasat sa mearga in relanti, ca sa-si faca ungerea bine si sa-si refaca luciul in cilindri, iar eu m-am apucat sa strang toate bulendrele cu care lucrasem pana atunci. Moment in care dintr-o data cerul s-a facut complet negru, si a inceput una din cele mai infricosatoare vijelii din ultimii ani, despre care ati vazut poate si la TV si pe net ca a smuls sute de copaci in Galati si a ranit zeci de oameni. Am ramas fara tensiune, fara net, dar eram fericit ca Doamne- Doamne imi daduse ragaz sa-mi duc treaba la capat si sa fac din nou motorasul sa mearga.

In ziua urmatoare am lasat din nou motorul sa mearga la relanti, fiind bagat in pubela cu apa. Iar acum se comporta exact ca in prima zi cand m-am minunat de cat de frumos porneste la prima sfoara, fara soc fara nimic, bineinteles daca e cald afara.

Asa ca toata operatiunea s-a incheiat cu bine, motorul e din nou cel pe care il stiam, iar lectia mi-am invatat-o pe deplin. Daca va mai amintiti, am mai inecat odata un motor, pe 14 octombrie 2014, cand mi-au rasturnat canoea nenorocitii de la pensiunea 3 Bibani Holbina, pe Canalul Lipovenilor langa Dunavatu de Jos. Dar atunci motorul era legat de canoe, si chiar daca a facut baie pornit, a 2-a zi la Galati i-am facut revizia si schimbul de ulei si a fost din nou ca nou.

Cu toate astea, a fost si pentru mine o surpriza ca dupa o luna si 3 saptamani de stat pe fundul apei motorul Mariner si-a revenit complet la viata. Asta arata cred calitatea fabricatiei, si poate pana la urma a fost si norocul meu ca l-am gasit si pot in continuare sa ma bucur de el.

Asa ca inca o data: nu uitati sa va asigurati motorul prin legarea de barca, pentru a nu pati ce am patit eu :). Ce mai pot sa spun decat multumiri maxime tuturor celor care m-au ajutat, anume Valerica, Gabitzu, Moshu, Adrian Zuz, Doina, Horea, Vali Trofimov, si toti ceilalti barcagii destoinici care stiu sa intinda o mana celor in nevoie...

N-am vrut sa zic 'bravo' pana n-am citit sfarsitul povestirii, ca inca ma mai temeam de vreo intorsatua brusca... :)

Da' acu, po' sa zic... Bravo!

Totul e bine cind se termina cu bine.  :)

Toata povestea, foarte instructiva de altfel, nu face decit sa demonstreze inca o data ce comunitate de oameni inimosi avem pe forumul Cap Compas.

Bravo Vali! Mă bucur să aud că ai din nou pe oglindă motoraşul preferat!

Bravo Vali! Ma bucur ca l-ai gasit pe ala micu' de respira greu ... eram 100% sigur ca nu o sa aiba probleme cu pornirea, este un mic samurai gandit sa reziste.
Cand ne mai intalnim iti povestesc cum am resuscitat un samurica, pus la saramura in apa de mare, la un AN de la recuperare .... si este NOU.
Primul rezervor pe care il arzi poate avea un pic mai mult ulei!

  Cand am avut primul ansamblu nautic, barca si motor, din Germania,(Johnson,15cp) avea un surub de la menghina modificat, in sensul ca strapungea oglinda se proptea in suportul menghinei si in spatiul ramas avea o saiba mare cu o piulita, care suplinea rolul strangerii pe oglinda.
O fi stiut neamtul ceva..... sau o fi patit neamtul ceva? :)

Si ca sa nu spuneti ca va minciunesc, un scurt filmulet cu motorul: https://we.tl/FdAr68gAdx

Citat din: Vali din Iulie 28, 2017, 08:27:02 PM


A 3-a oara, la fel dupa curatat bujii, suflat cilindrii si injectat benzina, motorul in sfarsit a pornit :). A pornit exact cum avea bunul obicei de a porni pe balta cand era rece afara, mormaind ca un urs suparat trezit din somn, dar intrand apoi destul de repede in regimul lui atat de bine cunoscut, cu zgomotul stapanit care-mi inspira intotdeauna atata incredere.

O poveste cu happy end, care arată că dracul nu e mereu negru, ci mai bate și-n blond :)
De aici rezultă două idei clasice, de bază:
1. Pe apă, orice poate aluneca, va aluneca, orice poate cădea, va cădea :) . Se asigură tot.
2. Comunitatea de oameni ai apelor este una în care iese la iveală solidaritatea și de aici, calitatea.

Să-ți toarcă frumos motorul, Vali, ani mulți și mile nenumărate !   

Am avut multi prieteni "binevoitori" care mi-au spus "da-l in ma-sa de motor, iti iei altu', nu te mai agita atata dupa cadavrul ala in 2 timpi". Am avut momente cand m-am gandit ca e prea mare bataia de cap cu recuperarea, si prea mici sansele de reusita. Cu toate astea, nu s-a pus vreun moment problema sa abandonez si sa nu incerc sa-l recuperez. Cred ca a fost cel mai mult  chestie de ambitie, si nu motivata neaparat economic.

Povestea Marinerului de 15 CP/ 2T e una banala, si din pacate destul de raspandita inclusiv in lumea barcagiilor experimentati din zona mea. Culmea culmilor e ca absolut nimeni nu te invata despre chestiile astea la "scolile de navigatie" de la noi, ci acolo stim bine ce intrebari neroade se pun. Din cauza asta e bun forumul, sa suplineasca lipsa de informare si experienta, raspandita inclusiv in randul institutiilor.

Pe de alta parte, mergeam prin Mila 23 incercand sa contactez pe cineva dispus sa ma ajute, si vedeam ori insi adunati la prima ora in jurul rachiului la carciuma, ori barcagii interesati exclusiv de stors bani la maxim de la turistii pantofari neexperimentati, rataciti de Rusalii la Mila.

Unde sa vezi la Mila 23 vreo initiativa de curatare a canalelor de cioate, cum sa se murdareasca ei cu asemenea munca injositoare, ca doar ei cunosc toate cioatele, nu? Ce conteaza ca-si paradesc veneticii barcile si motoarele, asa le trebuie, ei trebuie sa cotizeze la barcagiii localnici, nu sa-si faca de cap pe ape cu barcile proprii.

Pana la urma, multumita lui Vali Trofimov mi-a trecut toata sila pe care o adunasem vizavi de Mila 23, in ciuda faptului ca inclusiv lunea asta ne-a atacat un dobitoc, taindu-ne fatza si facand o gramada de scheme agresive. I-am dat ignore, fiindca aveam treaba de facut, dar daca ne-ar fi agresat direct, ii scapam 2 lopeti la ureche, cu toate riscurile. Ca doar tot pe balta eram crescuti si noi, cei 2 galateni din barca albastra.

Asa ca noi sa fim sanatosi si sa ne bucuram de ce ne place. Inca o data multumesc tuturor pentru ajutorul dat.

Bravo Vali, felicitari pentru recuperare. Arata ca nou.

Motoru"... ca motoru"... dar să te duci după enșpe săptămâni și să scobești în gârlă, la 6-7 metri, ca să-ți aduci fierul acasă... toată admirația pentru hotărârea și credința  că poți reuși! Și ai reușit! Stimă și respect.

Imi aminteste de un episod similar cand am cautat trei zile un motor vihr30cp pierdut de un coleg. L-am cautat cu costumul de scafandru greu, si tot asa toti voiau sa abandoneze cautarea, cand am vrut sa ies afara , furtunul de aer s-a agatat de ceva.  Era motorul! Am facut greseala sa spun la telefon ca l-am gasit, cei care erau la pompa de aer au uitat sa mai pompeze, dansand de bucurie. A ramas unul singur care mai invartea pompa, era prea beat ca sa inteleaga ce s-a intamplat!

Citat din: deltasub din Iulie 30, 2017, 01:56:02 PM
Imi aminteste de un episod similar cand am cautat trei zile un motor vihr30cp pierdut de un coleg. L-am cautat cu costumul de scafandru greu, si tot asa toti voiau sa abandoneze cautarea, cand am vrut sa ies afara , furtunul de aer s-a agatat de ceva.  Era motorul! Am facut greseala sa spun la telefon ca l-am gasit, cei care erau la pompa de aer au uitat sa mai pompeze, dansand de bucurie. A ramas unul singur care mai invartea pompa, era prea beat ca sa inteleaga ce s-a intamplat!

Ooo... asta e prea dură!
:D Dorel lovind cu sete :)

Multumim Vali pentru sfaturile date, mai ales ca sunt invatate si repetate pe propia piele. Foarte palpitant acest topic si poate mai ai vre-un epison nou?  :) :D :)

Salut Gabriel, mai sunt muuulte episoade de povestit, si de la datul cu barca de placere, si de la pescuitul profesionist in anii '80-'90. Poate colegii isi amintesc povestirile de acum 9 ani de pe barcaholic, cu "viata de braconier" :).

Singura problema e ca pentru a asterne in scris trairile de atunci, e nevoie de o anumita stare de spirit, care nu poate fi obtinuta la comanda, ci trebuie sa vina de la sine. De multa vreme imi doresc sa astern in scris experiente si trairi din trecut, anume de la pescuit (viata de braconier), sau de la interactiunea cu oamenii carora le-am construit barci (viata de marangoz).

Asa ca nu e vorba cumva de lipsa de inspiratie, fiindca faptele au existat si si-au lasat amprenta pentru totdeauna asupra a ceea ce sunt eu azi. Mai curand e nevoie de starea de spirit adecvata, anume sa-mi vina singura "mancarimea" de a scrie si a povesti, fiindca atunci ies cele mai bune povestiri. Sa speram deci ca aceasta stare va veni cat mai curand :).

Foarte frumos cum zici si ai perfecta dreptate. Totul trebuie sa vina din suflet, deoarece pasiunea pentru barci si pescuit e o mare consumatoare de finante si mai ales de timp. Poate iarna asta, la gura sobei mai depeni vreo patanie de braconier, poate chiar la copca! 😁😀😎